iluziile-s o boală

mai știi diminețile ălea în care ne trezeam numai ca să ne iubim?

toate culorile răsăritului pe pielea ta

priveam prin tine vama

tu erai scoica prin care ascultam marea

și nisipul pe care mă întindeam leneșă ca să mă încălzească

mai știi diminețile ălea în care toamna părea raiul

și iarna zăpada se prelingea pe umbrele noastre de pe asfalt?

cutia de-atunci nu avea pereți în ea eram liberi

liberi și cu încheieturile deschise

prin ele ni se vedeau ochii

sângele meu avea pupilele mari știa cum să ajungă la tine

azi ce rost are să vorbim despre azi

cutia în care stau acum are pereții roșii și ochii mei sunt roșii

și pielea mea e roșie

dar în vene nu mai am sânge

am numai regrete numai regrete

încheieturile mele sunt cusute cu ață de doliu

în cutia asta nu mai e răsăritul și nici apusul și nici pielea ta

sufletul meu a orbit

întunericul ăsta roșu și zgomotul de afară

mașini în viteză și oameni țipând

toți se închid în mine și înjură

și dacă mi-ar ghici acum o țigancă în palmă

mi-ar spune că viitorul e roz

și nimeni să nu știe că eu nu mai suport lumina și nu mai pot să-ndur întunericul

și nu mai pot purta carnea asta roșie și ochii ăștia orbi

și mâinile care nu mai știu să mângâie

și buzele care nu mai știu să iubească..

iluziile-s o boală iluziile-s cancerul sufletului meu

m-am gândit atunci să-mi fac pielea jurnal

să rup câte-o bucată și să scriu pe ea cu unghiile

și când nu voi mai avea ce să scriu

să-ți conturez ochii și buzele și palmele și pașii care se întorc spre mine

povestea asta nu mai are sfârșit așa cum tu nu-ți mai amintești începutul

și cum îmi spuneai că iubești

nimic din noi nu mai trebuie iubit

nu-mi mai rosti niciodată numele nu-mi mai șopti niciodată numele nu-mi mai striga niciodată numele

mâinile mele nu mai pot scrie și nu mai pot desena în nisip iubirea