șters

Iulia, îți voi spune cu un calm absolut că eu nu aveam cum să te copiez pe tine. Poemul meu Un vis ca o mare adâncă face parte din volumul Despletirea viselor, publicat la editura Princeps edit în anul 2018, cu o prefață scrisă de Daniel Corbu. Iar citatul cu creionul ascuțit înfipt drept în inimă se regăsește în volumul Din spuma valurilor, editura Fides, 2017. Ambele cărți pot fi consultate pe site-ul meu, ambele sunt înregistrate la Biblioteca Națională cu ISBN și tot tacâmul. Deci, te rog frumos să nu mai vorbești, în cazul meu, de furat de teme sau alte prostii, cum nici eu nu voi face acest lucru despre tine. Îmi datorezi scuze, atât pentru declarația de furt, cât și despre atacul la persoană de la final, acolo unde spui că suntem duși cu pluta. Nu știu ce se întâmplă cu tine, prin ce treci, și nu este treaba mea, Dar în materie de literatură, când faci unele afirmații, cum ar fi furtul, ar fi fost simplu să faci o căutare pe Google și ai fi găsit versurile poemului și citatul meu cu ușurință. Plus că acel poem face parte, în variantă tradusă, și dintr-un volum publicat și premiat în Franța cu mai mulți ani în urmă. Îmi cer scuze lui Ștefan pentru explicațiile date sub poemul său pe care l-am apreciat cu sinceritate, rezonând cu sentimentul predominant și felul în care a poetizat. Nu aș fi vrut să fac acest lucru, dar, pentru a elimina orice urmă de suspiciune, am fost nevoit să o fac. Mulțumesc frumos pentru înțelegere!

Spuneam mai demult că destinul este creionul ascuţit înfipt drept în inimă. Şi mai spuneam că singurătatea e ca o sabie cu două tăişuri. Mai ales atunci când este asociată cu durerea fizică, singurătatea este amplificată, în funcţie de cât poate duce fiecare. Şi trece prin întreaga fiinţă, de la cap până la picioare, ca un cuţit ascuţit, fără milă. Şi simţi şi distrugerea ta, şi simţi, uneori, în cazurile fericite, şi faptul că ai puterea de a crea ceva ce transcende această suferinţă, cum ar fi arta. O renaştere spirituală şi artistică. Cumva, există o legătură între poemul pe care mi l-ai comentat şi poemul tău, şi nu mă refer doar la acea noapte ca element de referinţă. Există o dorinţă lăuntrică de a găsi, de a simţi, de a iubi, dincolo de camera de tortură a singurătăţii. Arta, în poemul tău, nu e sugerată nici măcar la modul subtil, fiind doar omul care vorbeşte despre om şi se adresează omului. Vor coborî şi ei, zeii, să reinveţe să fie oameni, să înveţe şi ei pescuitul cu mâna? Un poem sincer şi trist, despre condiţia umană. O poveste adevărată despre regăsirea identităţii, chiar şi privind în oglinda trecutului, un loc în care încă mau surâde chipul mamei.

de gustibus non disputandum est - Horatius Montanus

la Craii de la Curtea veche, fiindcă şi fiul lui Caragiale cugeta destul de profund. Dar nu pare a fi el. Cred că are legătură cu pofta, dar şi Mihai Vitrazu avea o poftă mai specială, chiar dacă nu era neapărat cugetător...

dacă ar fi după mine, aş pune ispititor în loc de uşor, apoi aş renunţa la versul 2 din strofa 2. Doar o părere.

fiindcă nu îmi plac bărbaţii şi nu sunt curios din fire ca să mi-l imaginez pe mini Kim Jong Un în diverse ipostaze. Deci, ce vă imaginaţi dv., punându-vă în locul adolescenţilor, e o chestiune care nu mă priveşte. Dacă o puneaţi în poem pe sora dictatorului, poate poate aş fi păcătuit un pic cu imaginaţia... Despre explicaţia dv, am vizionat mai demult un documentar cu mărturiile unora care au reuşit şă fugă din Coreea de Nord şi am rămas cu o imagine clară despre ce se întâmplă acolo. Chiar şi la noi, am prins un pic din vremurile când oamenii erau îndemnaţi, forţaţi, să-l ovaţioneze pe Ceauşescu, în condiţiile în care ei, de fapt, îl înjurau printre dinţi. Oricum, în calitate de dictator, Ceauşescu nu se poate compara la cruzime cu Kim Jong Un. În fine, să fim fericiţi că putem discuta şi poetiza despre nişte lucruri, fără să ne temem că a doua zi vom fi ciuruiţi de un pluton de execuţie.

salcâmul african e un arbore cu crengi lungi, preponderent verticale sau oblice, având o coroană destul de deasă în partea de sus, care face umbră dedesubt. În braţele mele sugerează o îmbrăţişare, ca şi cum mai multe crengi sau cel puţin 2 ar fi în jurul leoaicei. Ceea ce nu e plauzibil, crengile acestui arbore fiind distanţate. Ar putea leoaica să stea pe o creangă mai groasă şi mai apropiată de poziţia orizontală, dar asta ar însemna că leoaica stă pe un braţ, nu în braţe. Cât despre soare, ar fi mai degrabă umbră, că nu s-ar sui ca proasta acolo, putând să lenevească la soare şi la sol, pe iarbă. Pe lângă aceste neconcordanţe, tematica poeziei e fumată rău şi nu vine cu ceva special. Să nu uităm Leoaica tânără, iubirea, în care Nichita modelează natura, cuvintele, formele, strălucirile, sprînceana, o multitudine de simboluri cu target emoţional. La tine are notă de trecere doar somnul ca rugăciune. Oricum, mult prea puţin.

Poemul lui Neruda, din volumul Mătasea şi metalul, ed. Univers, 1973, se numeşte Vieţile. Nu-l scriu tot, că e de scris, postez doar un fragment. Poţi să observi, totodată, tehnica anaforică, el fiind un maestru al genului, şi adresarea, totul învârtindu-se în jurul lui eu... Versu tău, Lumea toată e în mine, corespunde cu tocmai fiindcă port în mine nu numai viaţa mea neînsemnată,
ci toate vieţile. Că am ţinut minte asta, din peste 10 000 de cărţi citite, e o performanţă, dat fiind faptul că AI nu este deloc de ajutor la accesarea vechilor colecţii care nu sunt încă digitalizate şi expuse în spaţiul public, fiindcă încă mai există drepturi de autor...

pentru că tu nu înţelegi,
că eu nu sînt,
că eu nu exist,
că eu nu sînt decît fruntea
acelora care luptă împreună cu mine;
că sînt mai puternic
tocmai fiindcă port în mine
nu numai viaţa mea neînsemnată,
ci toate vieţile;
şi pasul meu înaintează cu siguranţă
pentru că am mii de ochi;
cînd lovesc,
lovesc cu putere de cremene
pentru că am mii de mîni
şi pentru că vocea mea se aude
pe ţărmurile tuturor pămînturilor;
pentru că vocea mea
este vocea tuturor celor care n-au vorbit,
a tuturor celor care n-au cîntat
şi cîntă astăzi
cu această gură
care te sărută pe tine.

La domnul Mircea, problemele vin de la stil și limbaj. Textele sunt ușor de înțeles, chiar și în cazuri polisemantice.

Iî intinzi capcane domnului Mircea?

E cea mai mare prostie autoanaliza. Nu trebuie ridiculizat autorul. Dacă nu înțelegi, folosește AI-ul.

tehnica a la Bosquet. Nu e ceea ce am sugerat eu, dar îmi place.

şi când ajung acasă, caut şi poezia aceea a lui Neruda, poate dau şi câteva versuri din ea...

iar şi-a băgat drăcuşorul coada... cum de altfel şi-a băgat, subtil, şi în cărţile sfinte, la traduceri...

iar tu trebuie să-ţi imaginezi că atunci când am citit poemul lui Ştefan, am luat în calcul şi citatul lui Celsus, şi cuvintele lui Iisus din Biblie, şi cuvintele din scripură din articolul din Adevărul, încercând să înţeleg ce a vrut Ştefan să zică, iar concluzia mea a fost că a poetizat fără să se gândească la toate aceste detalii, folosind ca referinţă doar acel Crede şi nu cerceta, impropriat greşit în conştiinţa colectivă. Astfel, poemul, care se vrea spiritual, alunecă în ateism şi luciferism, fără ca autorul să vrea asta. Iar el crede că eu vorbesc aiurea, fiindcă nu cunoaşte toate aceste aspecte.

spor, mulţumesc de participare la discuţie!

dar e folositoare şi poezia.

Tu spui, "eu încerc să vorbesc despre pierderea sensurilor cuvintelor, din lipsa de... referințe." Acelaşi concept, pierderea sensurilor cuvintelor, e explorat şi de Stănescu în volumul său, prin golirea de sens a cuvintelor, urmată de reumplerea şi repoziţionarea lor în alt câmp semantic. Cam asta a făcut jucăuşul Nichita, în faţa paharului de votcă. Umplea cuvintele şi le golea, la fel cum făcea şi cu paharul.

Da, discuţia e frumoasă şi poate dura ore întregi.

Spor!

şi cunosc şi diferenţa când vine de alt duh. Căută şi vei găsi se face prin iubire, speranţă, încredere. Este vorba de căutarea divinului. Cele mai grele de tine are o altă conotaţie, asta se vede de la o poştă.

dar Ştefan cunoaşte aceste diferenţe? Mie mi se pare că nu, după felul în care asociază duhul cu umbrirea. Asta e părerea mea.

toţi cititorii familiarizaţi cu Nichita Stănescu au auzit de Necuvintele lui. Oricum, îţi garantez că, oricât te-ai chinui, AI-ul nu îţi va da niciodată toate referinţele furnizate de mine, findcă AI-ul nu are gradul de înţelegere a unui poem, cu tot cu conexiunile respective, şi nu are nici acea percepepţie a emoţiilor umane, aşa cum reuşeşte un cititor empatic, cu experienţă şi mare bagaj de lectură. Pune AI-ul să facă analiza textului şi postează răspunsul aici, să vedem dacă se apropie măcar de ceea ce ţi-am oferit eu.

Eu, da studiez versul, că de aceea am premii în critică literară şi articole în zeci de reviste mari, iar asta se çntàmpla pe vremea când AI-ul nici măcar nu era în stadiul de ZIGOT::))

propoziţia, găselniţa

că intri, fără să conştientizezi, pe teritoriul luciferismului şi al ateismului, în contradicţie cu termenii spirituali folosiţi. chiar dacă tu ai vrut să evidenţiezi ideea explorării profunde, a conştientizării etc etc. ceva de genul, unde dai şi unde crapă.

eu vreau să te fac pe tine să vezi propriile tale neconcordanţe, dar se pare că trebuie să îţi explic în detaliu

Bucăți de trup că frigu-n mine taie.

Ştefan foloseşte tehnica inversării versului Că frigu-n mine taie bucăți de trup, o tehnică de care cam abuzează în poemele sale. Din punctul lui de vedere, dacă logica este ok, treaba merge. Însă, inversarea vine cu două inconveniente. Primul, conjuncţia că, în loc să introducă armonios propiţia subordonată, se situează la mijlocul versului, creînd un neplăcut efect estetic şi auditiv, pe lângă găseşniţa gramaticală. Pe de altă parte, această inversare creează o confuzie la citire, făcându-ne să credem că se aruncă bucăţi de trup în foc, ceea ce nu se doreşte de fapt. Ori, sonetul ar trebui să curgă, să existe armonie, să existe fir narativ şi claritate.

No, am venit şi cu explicaţii suplimentare, ca să priceapă tăt omu, chiar şi autorul.