șters

dacă la ghicitori se vede dorinţa de a aprofunda, iar tehnica nu prea pare a vă pune probleme, maia les că găsiţi artificii tehnice, la poeme, dar mai ales în acest poem, aveţi mari probleme, fiindcă nu respectaţi accentele cuvintelor. Uneori respectaţi regulile metrice ale versului alexandrin, separaţi 6 silabe de 6, dar la accente daţi greş de multe ori. Alteori faceţi separarea la 4 silabe sau la 5. Cred că trebuie să vă decideţi, iar un pic de studiu al versului alexandrin nu ar fi rău.

te vor lega în funii

cu funii ar fi mai bine

în rest, să mai vedem şi alte păreri

pasajul meu prefarat este acesta:

mi-ai pus mâna la gură
minunile fug de cei nerecunoscători

te-aș iubi încet
cum te-ar cuprinde un val
aducând alte valuri
adâncul tău îmi umple adâncul
și adâncurile noastre vor naște un pământ
din care nimeni nu va rupe o floare
fără ca mai întâi să ne mulțumească

dacă mă voi trezi vreodată
ești prima pe care aș vrea să o văd
gonind pasărea cântătoare a morții

în acest pasaj esti si indragostit, si profund, si filosofic, totul pe un ton natural, nefortat.

Acel jos ask me anything îl gasesc nepotrivit, pus doar ca sa dea impresie, cu target comercial. Insa e alegerea ta. La sfarsit ai pus si o ghicitoare, care la o traducere a poemului in alte limbi, daca va exista vreodata asa ceva, ar fi greu ca raspunsul sa respecte acele 5 silabe, deci, din acest punct de vedere, poate ca ar fi fost mai bine sa clarifici si sa renunti la cifra 5.

Per total, un poem destul de bun

un poem despre ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Chiar mi-a plăcut! Păcat că acest autor nu a mai postat de ceva vreme, mai ales că este un maestru al versului clasic şi ar putea să ofere multe sfaturi celor care cochetează cu genul!

pentru informaţii!

pe tărâmul lui Sandman...

Însă tu fii fericit, că prin aceste discuții, atrag cititori spre poemele tale și, nu de puține ori, comentariile sunt un real câștig pentru tine. Folosește ce crezi tu că e bun pentru tine și nu te mai plânge că oamenii ar comenta aiurea...

însă înţeleg foarte bine de ce te referi la plural şi înclin să-ţi dau dreptate. Pste ani, peste decenii, încă mai răzbate spiritul lui Pessoa!

Iulia, îți voi spune cu un calm absolut că eu nu aveam cum să te copiez pe tine. Poemul meu Un vis ca o mare adâncă face parte din volumul Despletirea viselor, publicat la editura Princeps edit în anul 2018, cu o prefață scrisă de Daniel Corbu. Iar citatul cu creionul ascuțit înfipt drept în inimă se regăsește în volumul Din spuma valurilor, editura Fides, 2017. Ambele cărți pot fi consultate pe site-ul meu, ambele sunt înregistrate la Biblioteca Națională cu ISBN și tot tacâmul. Deci, te rog frumos să nu mai vorbești, în cazul meu, de furat de teme sau alte prostii, cum nici eu nu voi face acest lucru despre tine. Îmi datorezi scuze, atât pentru declarația de furt, cât și despre atacul la persoană de la final, acolo unde spui că suntem duși cu pluta. Nu știu ce se întâmplă cu tine, prin ce treci, și nu este treaba mea, Dar în materie de literatură, când faci unele afirmații, cum ar fi furtul, ar fi fost simplu să faci o căutare pe Google și ai fi găsit versurile poemului și citatul meu cu ușurință. Plus că acel poem face parte, în variantă tradusă, și dintr-un volum publicat și premiat în Franța cu mai mulți ani în urmă. Îmi cer scuze lui Ștefan pentru explicațiile date sub poemul său pe care l-am apreciat cu sinceritate, rezonând cu sentimentul predominant și felul în care a poetizat. Nu aș fi vrut să fac acest lucru, dar, pentru a elimina orice urmă de suspiciune, am fost nevoit să o fac. Mulțumesc frumos pentru înțelegere!

Spuneam mai demult că destinul este creionul ascuţit înfipt drept în inimă. Şi mai spuneam că singurătatea e ca o sabie cu două tăişuri. Mai ales atunci când este asociată cu durerea fizică, singurătatea este amplificată, în funcţie de cât poate duce fiecare. Şi trece prin întreaga fiinţă, de la cap până la picioare, ca un cuţit ascuţit, fără milă. Şi simţi şi distrugerea ta, şi simţi, uneori, în cazurile fericite, şi faptul că ai puterea de a crea ceva ce transcende această suferinţă, cum ar fi arta. O renaştere spirituală şi artistică. Cumva, există o legătură între poemul pe care mi l-ai comentat şi poemul tău, şi nu mă refer doar la acea noapte ca element de referinţă. Există o dorinţă lăuntrică de a găsi, de a simţi, de a iubi, dincolo de camera de tortură a singurătăţii. Arta, în poemul tău, nu e sugerată nici măcar la modul subtil, fiind doar omul care vorbeşte despre om şi se adresează omului. Vor coborî şi ei, zeii, să reinveţe să fie oameni, să înveţe şi ei pescuitul cu mâna? Un poem sincer şi trist, despre condiţia umană. O poveste adevărată despre regăsirea identităţii, chiar şi privind în oglinda trecutului, un loc în care încă mau surâde chipul mamei.

de gustibus non disputandum est - Horatius Montanus

la Craii de la Curtea veche, fiindcă şi fiul lui Caragiale cugeta destul de profund. Dar nu pare a fi el. Cred că are legătură cu pofta, dar şi Mihai Vitrazu avea o poftă mai specială, chiar dacă nu era neapărat cugetător...

dacă ar fi după mine, aş pune ispititor în loc de uşor, apoi aş renunţa la versul 2 din strofa 2. Doar o părere.

fiindcă nu îmi plac bărbaţii şi nu sunt curios din fire ca să mi-l imaginez pe mini Kim Jong Un în diverse ipostaze. Deci, ce vă imaginaţi dv., punându-vă în locul adolescenţilor, e o chestiune care nu mă priveşte. Dacă o puneaţi în poem pe sora dictatorului, poate poate aş fi păcătuit un pic cu imaginaţia... Despre explicaţia dv, am vizionat mai demult un documentar cu mărturiile unora care au reuşit şă fugă din Coreea de Nord şi am rămas cu o imagine clară despre ce se întâmplă acolo. Chiar şi la noi, am prins un pic din vremurile când oamenii erau îndemnaţi, forţaţi, să-l ovaţioneze pe Ceauşescu, în condiţiile în care ei, de fapt, îl înjurau printre dinţi. Oricum, în calitate de dictator, Ceauşescu nu se poate compara la cruzime cu Kim Jong Un. În fine, să fim fericiţi că putem discuta şi poetiza despre nişte lucruri, fără să ne temem că a doua zi vom fi ciuruiţi de un pluton de execuţie.

salcâmul african e un arbore cu crengi lungi, preponderent verticale sau oblice, având o coroană destul de deasă în partea de sus, care face umbră dedesubt. În braţele mele sugerează o îmbrăţişare, ca şi cum mai multe crengi sau cel puţin 2 ar fi în jurul leoaicei. Ceea ce nu e plauzibil, crengile acestui arbore fiind distanţate. Ar putea leoaica să stea pe o creangă mai groasă şi mai apropiată de poziţia orizontală, dar asta ar însemna că leoaica stă pe un braţ, nu în braţe. Cât despre soare, ar fi mai degrabă umbră, că nu s-ar sui ca proasta acolo, putând să lenevească la soare şi la sol, pe iarbă. Pe lângă aceste neconcordanţe, tematica poeziei e fumată rău şi nu vine cu ceva special. Să nu uităm Leoaica tânără, iubirea, în care Nichita modelează natura, cuvintele, formele, strălucirile, sprînceana, o multitudine de simboluri cu target emoţional. La tine are notă de trecere doar somnul ca rugăciune. Oricum, mult prea puţin.

Poemul lui Neruda, din volumul Mătasea şi metalul, ed. Univers, 1973, se numeşte Vieţile. Nu-l scriu tot, că e de scris, postez doar un fragment. Poţi să observi, totodată, tehnica anaforică, el fiind un maestru al genului, şi adresarea, totul învârtindu-se în jurul lui eu... Versu tău, Lumea toată e în mine, corespunde cu tocmai fiindcă port în mine nu numai viaţa mea neînsemnată,
ci toate vieţile. Că am ţinut minte asta, din peste 10 000 de cărţi citite, e o performanţă, dat fiind faptul că AI nu este deloc de ajutor la accesarea vechilor colecţii care nu sunt încă digitalizate şi expuse în spaţiul public, fiindcă încă mai există drepturi de autor...

pentru că tu nu înţelegi,
că eu nu sînt,
că eu nu exist,
că eu nu sînt decît fruntea
acelora care luptă împreună cu mine;
că sînt mai puternic
tocmai fiindcă port în mine
nu numai viaţa mea neînsemnată,
ci toate vieţile;
şi pasul meu înaintează cu siguranţă
pentru că am mii de ochi;
cînd lovesc,
lovesc cu putere de cremene
pentru că am mii de mîni
şi pentru că vocea mea se aude
pe ţărmurile tuturor pămînturilor;
pentru că vocea mea
este vocea tuturor celor care n-au vorbit,
a tuturor celor care n-au cîntat
şi cîntă astăzi
cu această gură
care te sărută pe tine.

La domnul Mircea, problemele vin de la stil și limbaj. Textele sunt ușor de înțeles, chiar și în cazuri polisemantice.

Iî intinzi capcane domnului Mircea?

E cea mai mare prostie autoanaliza. Nu trebuie ridiculizat autorul. Dacă nu înțelegi, folosește AI-ul.

tehnica a la Bosquet. Nu e ceea ce am sugerat eu, dar îmi place.

şi când ajung acasă, caut şi poezia aceea a lui Neruda, poate dau şi câteva versuri din ea...