șters

Un text frumos, curat, fără preţiozităţi. O dragoste aeriformă, ce ţine de proprietăţile a ceea ce iese din noi, nevăzut, dar plin de iubire: sufletul. Interesantă şi limpezimea vocii, ca o apă neatinsă de maluri, prin prisma faptului că limpezimea are dublă proprietate, de claritate, să poţi vedea prin ea, ajungând tot la suflet, dar şi de nealterare, de puritate. Simplu la prima vedere, dar profund ideatic acest poem. Interesantă şi eficientă şi metafora rănii care are forma unui om, iar aici îmi vine în minte celebra poezie a lui Nichita, Sunt un om, în care poetul ne mărturişeşte cum vede, prin rana sa întâmplătoare de la mână, ca printr-un ochean, toate durerile şi războaiele lumii. Tu, prin rană, te proiectezi în înalt, fără să mai explici procedeul, dar lăsând la latitudinea cititorului să găsească modalitatea acestei călătorii, transformări. Frumoasă şi deconstrucţia derrideană, plecând de la munte şi ajungând, prin surpare, la o nouă formă dictată de suferinţă, teluricul nemaiavând, în faza surpării, posibilitatea ascensiunii, e depăşirii limitelor. Iar ochii furaţi din visul altora, o trancendenţă onirică, minunată metaforă! Chiar şi visul la singular, arată o singură dimensiune, accesibilă tuturor, dar nu aşa cum o descrierea Eminescu, ca vis al morţii eterne, ci ca un vis al deplinei viziuni şi a înţelepciunii de dincolo de pleoape. Nu am făcut chiar o analiză critică liniară, urmând firul narativ, dar am încercat să văd textul şi sensurile lui prin rana autorului, o rană care mi-este şi mie familiară. Felicitări, un text care m-a uns pe suflet!

fie deschiși, fie închiși - acest vers este în plus, iar reflexia în ochi, dacă sunt închişi, e ceva aiurea

din exterior - este în plus, este evident că mângâierea vine din exterior, fiine vorba de lumânări şi reflexie, aflate într-un plan exterior

indiferent cât de cald sau de frig e în cameră, - şi acest vers e în plus. Se deduce deja din anomalia facturii de la curent, cititorul inteligent ştie cum se face şi luminarea, şi încălzirea

cât timp împărțiți același spațiu. - şi acest pasaj este în plus, fiincă spui mai înainte că le poți cădea pradă fără să știi, şi de vreme ce totul e un acvariu, se subînţelege coexistenţa.

Da, la tine problema este la concentrarea versurilor şi la tautologie

şi mai şi epatezi cu titluri care se vede de la o poştă că sunt puse pentru a crea un efect, poate chiar pentru a compensa lipsa de calitate a poemului.

din tot poemul reţin ideea acvariului, a peştilor, a coexistenţei cu prădătorii, a riscului, şi cam atât. Restul pare de umplutură...

Aș fi vrut să nu te comentez eu primul, să reanalizezi textul și prin ochii altor cititori, dar la cât de puțin se comentează acum pe Agonia, chiar și un singur comentariu e un privilegiu. Un text călduț, de suprafață, în care nu-l recunosc pe autorul din poemele In memoriam sau Doar tu. Parcă ar fi scris de copilul tău sau de copilul din tine, ca un fel de demonstrație sau ca un răspuns la comentariile primite anterior, mai ales din partea mea. (fiorul între ghilimele, implementat în poem, trădează și mau mult această intenție. Dar și faptul că folosești un limbaj în care nu există metafora cuvântelor mai sofisticate, prin juxtapuneri filosofice, psihologice etc., așa cum făceai anterior). Ceea ce remarc sunt pasajele din prima și antepenultima strofă, referitoare la ecou. Hai și penultima strofă, golul acela fiind bine descris. O stângăcie: să-mi mușc degetele de la mâini. Erau suficiente degetele, de vreme ce ai încercat să o atingi. Altă chestie: la început te referi la ea, persoana a treia singular, o caut, apoi treci la timpul prezent, și vorbești de sărutul tău cald. Ar fi fost mai bine să fii constant, să te adresezi ei, mereu, la persoana a doua, ca apropiere sufletească. Sau, daca vrei ca totul să fie ca un sentiment estompat, ca un vis care te părăsește, doar la persoana a treia. În fine. Aș vrea să nu mai simt factorul demonstrație în poezia ta, să simt că nu-ți pasă de cititor, că nu el îți dictează scrisul. Dar, poate că mi se pare doar mie acest lucru și mă înșel. Până la urmă, e doar o părere, tu faci ce dorești.

pronunţia substantivului copii

atunci când e vorba de copii xerox sau copii cu sensul de odrasle

spor

pronunţia silabei în loc de pronunţia la silabei

la silabe identice pii-pii, ci şi la felul în care cade accentul pe litere şi cum se lungeşte vocala i la folosirea perfectului simplu

pronunţia la silabei pii la copii şi mizantropii e mult mai scurtă

iar faptul că rimează.ro îţi oferă rima acolo în mod corect nu înseamnă că e şi corect ceea ce spune

nici măcar nu se precizează de ce grad e rima

vorbeşte cu un specialist în lingvistică

eu susţin că rima nu e potrivită, dar ar fi potrivită dacă ar fi la persoana a treia singular, perfectul simplu, fiindcă în acel caz nu se lungeşte vocala i

de a-l cinsti pe cel mai mare dintre berbeci

nişte rime sunt trase de păr, ca să dea bine

demne de-agreat - acel agreat asociat cu demne, nu dă bine deloc. Trebuia ceva mai de efect, pe măsura importanţei

nici acolo: submarin mare

mare e pus doar ca să meargă rimă

se mai poate cizela acest poem

erată, la copierea cuvântului

răpii, dacă e perfectul simplu, persoana 1 sigular, adică eu răpii, nu rimează cu copii sau mizantropi, din cauza accentului diferit la i

iar dacă foloseşti persoana a treia singular, verbul se scrie cu un singur i

despre restul, poate te mai ajută şi ceilalţi sonetişti

ca cerul - cacofonie urâtă

strofa a patra îmi place cel mai mult, tocmai fiindcă nu are rime și are o exprimare elegantă. Plus ideea, of course.

În strofele celelalte aș propune distrugerea rimelor și concentrarea. Nu as mai repeta privirea si oglinda, as lasa doar repetiția adâncului, care e frumoasa!

la rimele cuvinte, morminte, oseminte

poţi folosi o rimă cu verbul "vin sau revin", urmat de virgulă şi pronumele personal la forma "te"

de luat în consideraţie propnerea Amandei, cu mici modificari

Chiar nenăscuta jale din cavou.

şi de revăzut şi versul 2 din strofa 2 propusă de Amanda, fiindcă are un ritm diferit.

Ca o concluzie, tu te grăbeşti, abia aştepţi să postezi pe Agonia, ca să primeşti comentarii, e ca un drog pentru tine, dar graba asta nu e bună la nimic.

Fă rime măcar pe 3 părţi diferite de propoziţie, foloseşte rime prin scindare, alăturare etc, sunt o grpmadă de posibilităţi prin care să-ţi arăţi măiestria. Renunţă la inversarea cuvintelor în vers, fiindcă afectează cursivitatea, renunţă la excesul de de-uri, de infinitive etc etc etc.

Ar trebui sa revezi toate comentariile anterioare, sa iti notezi totul si sa aplici.

şi vă aştept la o partidă de şah pe Lichess sau pe Chess punct com. Lasati-mi niste coordonate pe Facebook. Sper sa nu fiti Mare maestru, fiindca detest sa pierd 10 din 10::)) daca sunteti de categoria 1, cred ca smulg o remiza chiar si cu negrele...

foloseşte rime pe mai multe părţi de propoziţie!

despre deficienţele stilistice şi abuzul de de-uri (5) îi las şi pe alţii să vorbească

ar fi bine ca voi, sonetiştii, să vă comentaţi între voi şi să vă ajutaţi reciproc

în în loc de îm, ambele în loc de amebele

Istoria literaturii a demonstrat că cineva poate fi un poet talentat, dar și un critic de aceeași anvergură. Avem atâtea şi atâtea exemple. În primul, rând îl avem pe Baudelaire, colosal îm ambele genuri. Foarte dur şi nemilos în critică. Detestat de mulţi pentru directeţea sa berbecească. Mai nou, îl pot da exemplu pe Hirsch, de la americani. Şi la noi, în literatura actuală, îi avem pe Ion Pop, Adrian Popescu, Pantea, Marius Chelaru, Octavian Soviany, Constantin Cubleşan, Daniel Corbu şi mulţi alţii. Excelenţi îm amebele genuri. Cred că un poet poate fi mult peste nivelul unui critic de meserie cu studii filologice, dar fără talent de poet, asta dacă se dedică acestui gen şi scrie detaşat, fără să competiţioneze cu autorul criticat, având conştiinţa propriei importanţe şi propriei unicităţi în marea familie a poeziei. Dar poetul pune pe primul loc poezia, critica fiind de importanţă secundară.

Aş fi vrut să aud părerea lui Pantea despre poetul care trăieşte ani de zile în exil şi ia contact direct cu marile culturi ale lumii. Nu întâmplător marii noştri scriitori au trăit o bună perioadă afară. Dar, asta este o altă poveste...

dacă mă întrebi pe mine de ce critic, cred că asta vine de la contactul pe care l-am avut cu nişte oameni care m-au ajutat să evoluez pe drumul literaturii. De asta o fac şi de asta am şi cenaclu literar. Să ofer o mână de ajutor. Numai de bine!

foarte delicat şi atent construit! La început foarte intens, ca trăire: durere, strigăt, luptă, pe fondul uitării divine. După aceea, revelaţia, expansiunea şi atenţia la detaliu. Chiar şi sunetul imperceptibil este desluşit, legarea fulgilor făcând trimitere la faptul că nimic nu este întâmplător, că totul este durabil, chiar şi privit din prisma efemeră a zăpezii. Un paradox! Iar finalul e cireaşa de pe tort. De mult nu aţi mai scris un poem atât de reuşit, de delicat, de profund!

nu se respectă o structură metrică simetrică, unele versuri având 13 silabe, altele 12, 11 sau 10, poemul are nişte imagini frumoase, percutante, precum "Sahară suflet, eu vagon, tu macaz" sau "moară măcinând o doină cu dinți de pământ". Uneori simt un uşor ton bacovian, mai ales la "Ruginie roată între două coline" sau la "soartă amară de bilet perforat", iar rimele, doar pe adjective şi substantive şi uneori doar de gradul 3, gen rupere-pulbere, nu arată o preocupare excesivă pentru tehnică, mai degrabă un mix între spontenaitatea suprarealistă cu tuşe simboliste şi ritmul interior al fiinţei. Deci, plusul ar fi de ordin imagistic, spontan, nu de ordin tehnic. Nuumai de bine!

Atât prin sinceritatea lui, reîntoarcerea la omul din tine, cât și prin atenția la detaliu și naturalețea cu care descrii totul. Oglinda, noptierea, ceașca de cafea, telefonul, toate lucrurile astea fac parte din micul tău univers și, plecând de la ele, începi și explorezi, faci conexiuni, faci paralele.. Așa făcea și Neruda, în odele sale, așa făcea și Ritsos, în sonata sa. Poate că pare ceva diferit, dar tot despre muzica sufletului este vorba în acest poem.

Mie îmi pari ca un psiholog foarte bine pregătit, care încearcă să-şi facă autoanaliza. Însă, chiar şi cel mai pregătit psiholog se confruntă cu limitări semnificative, dată fiind subiectivitatea percepţiei personale. Tocmai din acest motiv, necesitatea unei perspective externe este esențială pentru identificarea unor tipare și a unor mecanisme de apărare care pot fi invizibile pentru psihologul în cauză, ducând la dificultăţi de autocunoaştere şi autoacceptare. Prin extrapolare literară, tu îmi vorbeşti de intenţii, dar te loveşti mereu de nişte bariere emoţionale care îţi limitează scrisul, ca limbaj, şi explorarea despre care tu vorbeşti - ca o paralelă la autoanaliza despre care vorbeam. Din exterior şi din prisma experienţei mele, eu văd foarte clar acest lucru. Tu trebuie să te înţelegi pe tine şi prin reacţia mea, prin gândirea mea critică şi prin întrebările care vin în urma dialogului cu mine. Firoul acela despre care vorbeam se accesează prin depăşirea barierelor şi mecansimelor de apărare. Critica literară de calitate poate avea rolul acelei perspective externe de care vorbeam la început. Cumulul opiniilor critice poate ajuta enorm în dezvoltarea scrisului, critica supunându-te unui proces continuu de învăţare. Da, ştiu că pe Agonia sau pe reţelele sociale nu se poate vorbi despre critică lietrară decât într-o foarte mică măsură, iar reacţia celor care sunt criticaţi este de respingere, nu de acceptare. Dar, să nu mă lungesc. Textele tale vor vorbi de la sine, iar reacţiile critice, dacă vor exista şi dacă le vei selecta, în funcţie de seriozitatea, background-ul şi abilitatea celor care te comentează, te vor ajuta enorm să evoluezi şi să-şi depăşeşti propriile bariere.

a doua erată