șters

Stimate domnule Stanica Ilie Viorel, mă bucur dacă intervenţia mea a fost constructivă! În proză, unde avem de-a face cu fraze mai lungi, construite din propoziţii consecutive, intercalate, interogative etc., construcţiile pleonastice nu deranjează aşa de tare, pe când în poezie, unde se umblă la concentrarea cuvintelor pe lungimea unui vers, trădează o anumită stângăcie. Nu este o regulă impusă de nimeni, ci doar un lucru observat după lecturi aprofundate. Vă voi urmări cu atenţie!

erată: renunțându-se

S-ar mai putea umbla la exprimarea poetică, renunâțându-se la verbele pleonastice sau la verbele de poziționare: "d'aia ai tot privit pe geam, să vezi" (să dezlegi ar fi o sugestie). Se vede că vă place ritmul interior, că vă plac și rimele la distanță, dar se poate jongla mai finuț cu cuvintele, fără să se piardă deloc melodia curgerii textului. Și aici la fel: "s-a auzit din dreapta ochiului drept, unde stătea luna încruntată, că era deranjată de țopăiala soarelui." Mai degrabă: "s-a auzit luna încruntată / din dreapta ochiului drept / vădit deranjată / de țopăiala soarelui. În rest, e destul de bine!

Un poem cu aer filosofic, care îmi amintește de Borges. Se simte aici o preocupare minuțioasă pentru construirea imaginilor cât mai sofisticate, o nevoie de a se demonstra cultul paradoxal al gândirii filosofice, însă lipsesc două lucuri esențiale: continuitatea ideatică și fiorul liric. Iar pe acestea le-am remarcat în alte poeme ale poetei, deci se poate. Este foarte greu să rămâi la sfârșit cu o idee de ansamblu, chiar dacă aceasta este sugerată de titlu. Ce-i drept, se pot extrage câteva aforisme valoroase din text: Somnul e anestezicul timpului, Plutirea e necesară ca pâinea, Neînmulțită în rădăcina cuvântului, hrana doar amăgește etc. Ceea ce este îmbucurător!

Timpul trece peste toți poeții și îi maturizează. Dragostea lor rămâne principala armă împotriva nimicniciei. Domnul Leonard Ancuța a devenit un poet foarte profund, transcendental pe alocuri (prin venela sale urcă visele morților), fără să renunțe la acea dragoste năstrușnică, la acel ludic specific poeziei sale. Și îmi mai place de acest poet și fiindcă a renunțat (cel puțin în acest poem) la acea vulgaritate excesivă, un episod trecător în cariera multor poeți. Mă bucur pentru domnul Leonard Ancuța și îi doresc mult succes!

Un poem foarte bun, cu iz stănescian (zborul, pasărea, piatra). Mă bucur să vă descopăr aici, pe Agonia! Metempsihoză, transcendență, teme profunde. Cred că pronumele personale mea, mele, puteau fi eliminate, dar asta rămâne la latitudinea autorului. Iar la final, sufletul dacă este "liber", nu are nevoie să fie lăsat. Tocmai de aceea, "liber" poate fi scos. Iar ordinea acțiunii ar fi alta. Îmi voi lăsa sufletul / să ațipească puțin / în legănarea albă a pietrei / apoi mă voi încredința / umbrei. În orice caz, mi-a plăcut acest poem și vă felicit!

De vreo 20 de ani îl știu pe agonistul Liviu Nanu, un umorist inconfundabil care jonglează cum vrea cu versurile, binedispunându-ne. Acest text pare a fi dezvoltat în jurul celebrului banc care ne întreabă ce scrie pe aeroportul canibalilor. Răspunsul, bine ați venit, mânca-v-aș!, vine mult mai dezvoltat, din partea lui Liviu Nanu, care ne fierbe pe toți în cenaclul lui de plăcere. Dulcea ironie de la final e cireașa de pe tort! Felicitări!

Felicitari inca o data pentru carte! Texte valoroase, coperta cu mesaj. Fata in fata cu bolovanul propriei neputinte, bolovan care se impotriveste transcendentei. Sunt tare curios cand va reusi Teodor Dume sa ridice bolovanul acesta pana la cer, sa il zideasca in templul paradisului. Teodor Dume si-a facut din suferinta un perpetuum mobile poetic (Se aseamana foarte bine din acest punct de vedere, dar și stilistic vorbind, cu excelenta poetă Angela Marinescu, v. poeme precum "Când totul va fi liniștit", "Acum, în întuneric", "Strigăt", "O lume slabă"), isi intoarce suferinta pe toate partile, valorifica la maxim orice durere, orice obsesie, orice intunecime, orice absenta. Nu e nici primul si nici ultimul care face acest lucru, dar curiozitatea mea personala se leaga mai mult de pasul urmator pe care sper sa-l faca, pasul transcendentei. Chiar, nu ar fi minunat sa vedem o transformare miraculoasa spre o poezie mistica si luminoasa, o poezie transcendentala, asa cum a facut-o inegalabilul Tagore? Dar ce va fi, vom vedea. Sunt etape si etape. Deocamdata, ne bucuram de ceea ce primim in acest moment.

Felicitari! Aforismele dumiene sunt usor de respirat, usor de asimilat, fiindca ele nu fac parada metafizica, poetica sau filozofica, ci pun accentul pe sensul cel mai apropiat sufletului. Cu toate acestea, in multe cazuri, ele pastreaza si o doza de mister, provocandu-te sa cauti singur, asa cum am mai zis, drumul spre fericire, adevar, absolut. Ca o observatie personala, cred aforistul merge merge pe directia Iorga-Paler, punand accent pe moralitate. Unele aforisme poarta aura modernitatii, altele reiau, sub o alta forma, sensul unor aforisme care au intrat in constiinta colectiva a umanitatii. Ceea ce demonstreaza ca exista o continuitate intre trecut si prezent.

Domnule Victor Țarină, eu nu sunt epigramist, dar m-a inspirat comentariul dv. și vin cu o lovitura din talent:

"Talent"

talentul e talent
chiar dac-ai scris mai lent
sau dacă ai lucrat
la foc automat

talentul e talent
și este permanent
la cei care-au crezut
în ei, de la-nceput...

talentul e talent
și este rezistent
în fața celor răi
ce scuipă-n ochii tăi

talentul e talent
și este abundent
în sufletul curat
și-n gândul luminat

talentul e talent
și nu e dependent
de gloata de lingăi
și cea de nătărăi!

Știu că aveți mulți prieteni pe Poezie.ro, dar cu timpul se vor rări. Vina o aveți doar dumneavoastră, fiindcă scrieți prea bine. Corbu dă multe verdicte, greu de digerat de versificatorii mărunți. Aparenții prieteni se vor risipi ca fumul, adevărații prieteni vor fi doar aceia care văd în poezie o eliberare, o evoluție a spiritului, o familie frumoasă, și nu o competiție cu clasamente și premii. Corbu, un mare berbec al poeziei, un lider, a dat verdictul, cam același pe care l-au dat Grigurcu, Tupan și alți critici mari. Eu nu ma situez la categoria critici, dar cred ca am observat evolutia poeziei dumiene inca de pe vremea cand autorul inca nu stia cine este, dar eu stiam incotro se indreapta. Trebuia doar un imbold. Felicitari, bine ati venit si revenit in marea poezie a lumii!

Felicitari! Nu-i poti spune unui vulcan cand sa erupa, nu-i poti spune unui om cand sa-l doara, nu-i poti spune unui creator cand sa creeze. Iorga a scris peste 1000 de volume si a ajuns un titan. Totul se intampla asa cum trebuie sa se intample, poetul nu trebuie sa-si explice motivatia, caci actul creatiei este un "pact" tacit intre el si divinitate. Teodor Dume este un nume care va ramane, el scrie o poezie care atinge. Numai adevaratii iubitori de poezie se vor bucura pentru realizarile sale.

Domnule Teo, te rog să nu te legi de președintele nostru. Domnia sa încearca să se apropie de condiția omului obișnuit, apelând la umor. Sau poate ca este sincer și, după opinia dânsului, niciunul dintre acei poeți nu este "bun", ci "bunicel". Sau poate că a ramas cu niște amintiri frumoase de la turnirul de la Neptun. Acolo, când trec fetele pe malul mării, orice critic, oricât de mare ar fi, poate scăpa, la o bere, o "bună" sau o "bunicică" printre buze::)) Ce-i frumos, și criticului îi place!

La concursurile astea, ar fi fain dacă și poeții ar premia criticii din juriu pentru poezia pe care ar încerca să o scrie.

Totuși, nu știu ce-i veni domnului Manolescu cu expresia "Noi trecem, poeții trec...". Prea mult pesimism în vorbele dânsului. Poeții sunt nemuritori, iar poezia lor va străbate cerurile transcendenței. Dar sa fim bine intelesi, nu este vorba despre poeții "bunicei"))

Aveti splendide imagini, precum definitia aforistica "busole ne sunt absențele pe care generos ni le dăruim reciproc", pe care Cioran ar fi invidios, "țipătul ruginit în deșertul tăcerilor arse" etc. In fiecare text de-al dv. gasesc filoane de mare poezie, care asteapta sa fie descoperite de cautatorii de comori spirituale. Imi place si felul in care abordati poezia. Uneori scrisul sugereaza durerea absentei a ceea ce suntem (amintind de filozofia lui Sartre sau, mai recent, de unele poezii de-ale Blandianei din Orlogiul fara ore), alteori folositi imagini suprarealiste, construite simplu, prin juxtapuneri extrem de inspirate si sugestive, in stilul lui Octavio Paz. Si aveti curgerea care vine dintr-un launtric incandescent. Pe cand urmatorul volum de poeme? Ma intereseaza o carte cu autograf.

Stefan Ciobanu e un poet sarguincios si ambitios, fidel unui suprealism straniu si dificil de inteles in multe poeme. In unele locuri se simte influenta lui Naum si mi-e teama ca aceasta sa nu-i limiteze deschiderea. Prezentarea lui Al. Cistelecan este echilibrata si sfatoasa, ceea ce face ca demersul creator sa para mai credibil. Mi-ar fi placut ca acest critic sa fie mai convingator in ceea ce-l priveste pe autor ("pare mai degrabă", "mi se pare mie"), dar poate ca este greu, chiar si pentru o minte luminata, sa patrunda in toate articulatiile suprarealiste ale acestor versuri. Cert este ca Vlasie face treaba foarte buna cu Paralela45, incercand sa aduca in atentia cititorilor diverse voci interesante, iar criticii cu care colaboreaza isi fac treaba cu maxim profesionalism. Felicitari pentru acest nou volum!

Iată un text care transmite emoții. Are intensitate, are și curgere, are și ruperi de ritm, are și momente de respiro... are și imagini incredibil de frumoase, precum aceea în care "îngerii se nasc atunci când femeile sunt sărutate pe umeri". Se vede că textul e scris la inspirație, dar pe lângă multele plusuri există și câteva mici neatenții. Poate că au apărut acolo unde autorul și-a imaginat ceva, dar nu a găsit cele mai potrivite cuvinte.

De ex: "când te simțeai o planetă gata să fugă de pe orbită, atât erai de stingher". Aș fi preferat: "când erai ca o planetă stingheră, gata să fugă de pe orbită".

Apoi, în strofa a doua: "îți imaginezi o poartă la care tot bați, nu e nimeni să îți răspundă, să te întâmpine,". Ordinea firească este să te întâmpine sau nu cineva în fața porții, apoi să îți răspundă sau nu. Deci, dacă tot bați, presupune că ești deja în fața porții, deci, ce rost mai are întâmpinarea? Sau era vorba de o "invitație"?

Un pic mai încolo: "vor zbura spre niciunde, ca păsările lipsite de echilibru". Aici trebuia "ca păsările dezorientate". E o chestie de magnetism, de dezorientare, nu de echilibru.

Mai apoi: "poți urla aici în voie, asta faci, te sufoci exasperant de încet". Dacă poți urla în voie, înseamnă că ai condițiile propice, inclusiv suficient aer în plămâni. Ce anume determină sufocarea?

Cam pe acestea le-am observat la o citire foarte atentă.

Mult succes!

cand citesc textele dv. cele mai inspirate, simt ca nu mai trebuie sa intervin in vreun fel. Acolo se cuvine tacerea. E drept ca, de multe ori, creatorul nu e sigur de valoarea textelor sale, de impactul pe care acestea il au asupra cititorului. Nu e sigur daca mesajul sau, criptat sau nu, a ajuns acolo unde ar fi vrut sa ajunga. In acel moment, creatorul se simte singur si neinteles, iar daca cineva apare in aria textului sau, spunand ceva din amicitie, complezenta sau din alte motive, creatorul va incerca sa-i explice, intr-un comentariu mult mai lung decat creatia in sine, cam ce a vrut sa spuna prima oara, in mai putine cuvinte. Evident, marele merit al Agoniei este ca a fost si este o treapta pentru foarte multi creatori. Eu cred ca aveti forta, mentalul si viziunea de a ajunge in top. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa va concentrati intr-o directie precisa. Mult succes!

Sunteti mult prea valoroasa pentru a scrie astfel de texte pe care le poate scrie oricine. Va spun asta din perspectiva cuiva care a citit mii de carti. Asta una la mana. A doua la mana, de ce trebuie sa va explicati textele? Nu va zic acest lucru cu rautate, am patit-o si eu la debutul meu din 2007, cand mi-a atras atentia un mare poet din Iasi... Mai tarziu am inteles.

Mi-a placut acest poem bronhosmasmic. In primul rand pentru ca autoarea reuseste sa transmita o senzatie, te face sa simti pe propria piele niste sentimente autentice, o revolta personala, un spasm care te contorsioneaza si te lasa asa, pentru o vreme, pentru a reflecta la ceea ce simti, in intervalul dintre doua scrasnete de dinti. Cred, totusi, ca autoarea putea termina foarte bine poemul dupa laringe. Acea imagine puternica a trandafirului alb infipt in laringe spune totul si lasa loc pentru reflexie. Oricare ar fi alegerea autoarei, poemul ramane unul excelent.

In poemul de fata observ un poet care isi construieste cu grija imaginile, un poet jumatate lucid-jumatate oniric, caruia ii place sa introduca si elemente din thrillere, mă refer la acel glonț în ceafă. Ca poet care mizează pe sinceritate și adevăr, nu agreez astfel de intromisiuni, pentru că ele, chiar dacă șochează ca imagine, miros a plastic. Dar ca intromisiune suprarealistă, pot spune ca imaginea are farmecul ei... Metafora dinților de lapte este foarte riscantă, căci duce cu gândul la stii tu ce fel de relatii... Spui în prima strofă "te-am visat pe tine", fără să menționezi că ar fi vorba de o transformare/transfigurare, care ar fi schimbat radical situația. Finalul imi aduce aminte de tendintele poetice ale douamiistilor care apelau/apeleaza la tigari, votca si whisky pentru a impresiona audienta. Iar mie mi se pare ca tu esti prea talentat pentru a avea nevoie de asa ceva. Felicitari pentru lucrurile bune din acest poem, pentru ton, imaginatie si migala.