Poezie
peisaj interior
1 min lectură·
Mediu
trenul trece printr-o lume
ce încape în mine cu dacia noastră 1300 cu tot
un zâmbet pe geamul aburit îmi amintește că pe aici
a trecut fericirea când încă se mai măsura în tone fontă
pe cap de locuitor alături de mine cineva
aplaudă până i se înroșesc palmele mici de pionier
în ochi are o lumină senină demnă de d-zeu toți trei
pășim pe scena unui cămin cultural sala aplaudă și cântă în cor
drag mi-e badea din bihoru/ că mă plimbă cu tractoru
pe la ferestre îngerii fac ochii mari ioi istenem
egy magyar traktor dar unde sunt ce au ajuns
citatele din lenin pe care le scriam pe
sânii fetelor fruntașe la ceapeu și pe unde
s-au toate acareturile mele adevărul libertatea sublimul pe care
am fost obligat să le trec la colhoz
stâlpii de telegraf îmi fac semne de parcă mă recunosc
uite-i cum aleară după mine cu tot cu un lan de porumb
iluzia e atât de perfectă încât nimeni nu observă că
zâmbetul meu călătorește pe un geam aburit
în vreme ce eu rămân tot mai departe în urmă păzit
de doi haidamaci cu ochi albaștri calibrul 6.22
021127
0
emoția, nici atât
citind poemul tău, chiar simt nevoia retrăirii acelor vremuri, ci nu dintr-o prostie a uitării, ci dintr-un dor al tinereților
pentru că nu alb-negru este dorul, ci speranțele trăite atunci, atunci când visam la televizorul color
căci, uite, azi nu prostia vremurilor din acea perioadă ne lipsește, ci sperantele, visele
nici că puteam visa atunci despre câte avem acum
și acum, cu merele de aur în sac, ne uităm cu jind la cel care mânâncă din strachina de lut, cu lingură de lemn
pentru generația decrețeilor și nu numai
un strop de nostalgie
curată