Constantin Drugas

Deși mă simt, oarecum, nevrednic să comentez orice text scris de Părintele Savatie, îmi permit, totuși, un scurt comentariu pe marginea acestui poem deosebit la care am meditat o vreme până am reușit să îi deslușesc morala și să îi pătrund adâncul înțeles. Mai trebuie sa precizez că, între timp, adică între prima citire a acestui poem și momentul înțelegerii lui, am citit și eseul "Omul chip al lui Dumnezeu si chip al animalului" al Părintelui Savatie care a avut darul de a îmi lămuri pe deplin nedumerirea inițială legată de acest poem în care am ajuns să văd acum o veritabilă artă poetică. Iată și concluzia la care am ajuns! Adevărata dragoste și anume dragostea curată, iubirea de Dumnezeu nu cunoaște mâhnirea și întristarea, decepția și dezamăgirea, atribute specifice doar iubirii pătimașe, robite păcatului și sortite pieirii. Prin extensie, această diferență s-ar putea face și între poezia religioasă, creștină, o poezie a desăvârșirii întru îndumnezeire și poezia laică sau profană, ca să nu zic păgână care, oricâte calități literare ar avea, își răpește singură șansa desăvârșirii prin nepăsare și renunțarea la Dumnezeu, între poetul chip al lui Dumnezeu, si poetul chip al animalului, un animal rănit și trist care, de multe ori, nu realizează cauza tristeții și depresiei sale care e, de fapt, îndepărtarea de Dumnezeu.

Mulțumesc pentru trecere si comentarii. Am reținut și sugestiile.

O poezie pe care am citit-o cu plăcere. Îmi place modul ingenios în care te joci tu cu cuvintele, de fapt îmi place întreaga construcție si în special, mesajul care se poate citi printre rânduri, cu ajutorul firului roșu conducător. Și titlul mi se pare reușit. De fiecare dată când te citesc îmi revine în minte o maximă a lui Cioran care spunea că “Universul nu e serios. El trebuie luat tragic în glumă.” Dacă mi-ar fi stat în putere ți-aș fi dat o steluță pentru poezia asta.

Contrar vocii poporului (i.e. părerilor generale ale “agonizanților” în legătură cu poezia ta), imi voi permite aici o incursiune realmente critică care sper să nu-mi fie luată în nume de rău. Lirismul cu tentă meditativă care se degajează din versurile tale suferă, totuși, unele mici lacune, cum ar fi: parantezele explicative care reușesc să ucidă misterul, farmecul poeziei. Poezia ar trebui, după spusele unor poeți și critici consacrați, să potențeze misterul, să îl adâncească (“mai sunt aici dualități înverșunate,/enigme lăsate pentru anii de-apoi), și nu să îl explice. Unele rime sunt prea căutate, adică le-ai pus acolo doar de dragul rimei (să mai iasă o rimă), fără să comunice nimic special: “îmi faci din priviri pierdute cantate/[…] boem ceas uitat la șapte și poate jumate”. Remarc, de asemenea, o ușoară prețiozitate în versurile tale, pe lângă unele alăturări nefericite de cuvinte, cum ar fi: “veac mai verzui”, “lasă-mă-n viu, lasă-mă-n alb”, acele “priviri pierdute cantate” și ar mai fi, dar mă opresc aici ca să nu mă înjuri prea tare…

Modern, postmodern și deloc plictisitor poemul tău. Simplu (ca stil – dar în sensul bun) și complex în același timp (ca substanță și ideatică poetică). Aștept cu nerăbdare continuarea puzzle-ului.

foarte reușit transplantul tău. Nu o sa insist asupra textului, îți spun doar că mi-au atras atenția în mod deosebit câteva versuri-cheie ale acestui poem: “înghit în sec un gând de-al tău de melasă care mi se lipește de cer” “și în cer se coc fructele unui păcat neîmplinit.” și “am în inimă o lună nouă gravidă cu un strigăt nebun.”

Multumesc pentru trecere. Pentru morbid am eu o predilectie aparte, care nu cred ca o sa ma paraseasca in graba. Si scuze pentru intarzierea cu care am raspuns, dar abia azi am vazut comentariul tau (din pacate, nu am fost anuntat pe mail de robotul agoniei).

Iti multumesc (desi cu intarziere, dar abia azi l-am vazut) pentru comentariul ingenios care, de altfel, e mai bun decat poezia mea. Te mai astept si cu alte comentarii.

Nu știu cum ar trebui să mă simt. Flatat sau vexat? Dar mă bucur că îmi citește și mie cineva textele pe care le postez aici. Mulțumesc pentru răbdarea de a te fi aplecat asupra textului meu.

Dacă te interesează, cumva, o continuare a “dizertației metapoetice”, cu “rezultate”, vezi si poezia “Epitaf”. Mersi pentru reacție, oricum!

Iți mărturisesc sincer că mi-a făcut o deosebită plăcere să îți citesc poezia, căreia i-aș fi acordat cel puțin o steluță dacă aș fi avut mai multe drepturi (ca membru agonizant). Mi-au atras atenția în mod deosebit două construcții edificatoare: “eu dumnezeul visului tău/ rescriind biblia pe tăblițe de carne” și ““tribut de suflet/rătăcit între coapsele/unei mirese îmblânzite”. Deopotrivă modernă și bine scrisă, poezia ta denotă un veritabil talent. Continuă tot așa, și la cât mai multe asemenea poeme.

Felicitari! Keep going!

Sunt de apreciat la tine inteligenta si rafinamentul cu care iti compui textele, ironia si autoironia directe sau de-a dreptul subversive, chiar sarcasmul descifrabil printre randuri, la o citire mai atenta. Imi plac atat stilul cat si tonul scriiturii tale, in care se simte din plin pulsul viu al postmodernismului (ca sa folosesc un limbaj destul de colturos, limbajul criticii literare, sau, ma rog, un surogat de limbaj critic). Poti sa incadrezi foarte bine textul asta, la fel ca si pe celalalt (continuarea lui) la sectiunea de poezie.
Sincer sa fiu, te invidiez!
Felicitarile mele, inca o data!