Ca un vas plin
Mintea ta era ca o închisoare de maximă securitate din care nu puteai evada. Gândurile tale cele mai sumbre te țineau prizonier, captiv într-un pustiu fără margini, îți otrăveau fiecare gură de aer
Ziua în care s-a scurs toată smoala nopții
Întunericul rodea adânc în pântecul zilei. Afară nu se mai lumina de ziuă. Aprindeam o lumânare și așteptam ivirea zorilor.
haiku
un zâmbet hoinar încolțea pe chipul tău: brazda iubirii
ca un pește sufletul
prizonier în carcera cărnii îngropat în gânduri la granița dintre amintiri și speranțe sufletul se zbate încet neîncetat ca un pește prins în undița lui Dumnezeu
haiku
în zorii zilei ceaiul verde ne soarbe întunericul
bucurosi cei ce tac și plâng
Cuvânt care tace în peștera minții bucuria e o tăcere a gândului șlefuită pe întuneric de dalta durerii până în zorii Cuvântului bucuria e o pictură în alb și negru a sufletului spălată
drumul spre Tine
ca să descoperi lumina trebuie să guști mai intâi întunericul să te adâncești în el să îi pipăi marginile să i le simți să ți le simți să spargi oglinda ce te impune realității și să
trezire
acordate pe aceeași frecvență de vibrația iubirii inimile noastre înrourate de lacrimi se roagă acum în liniște fără cuvinte fără gânduri fără emoții în liniștea
goliciune
ne dezbrăcam în grabă dornici să ne explorăm cu tandrețea privirii trupurile încolăcite de șerpii dorinței cu fiecare atingere îmi mângâiai câte-o rană cu fiecare mângâiere îți
dorință
te doream cu ardoare așa cum soarele își dorește să îmbrățișeze luna urmăream în tăcere cum defilai cu grația unei feline sălbatice și fiecare mișcare mi se prelingea încet pe
cântec
poezia e o pasăre rară ținută captivă într-o nișă a sufletului cât mai departe de zgomotul asurzitor al cărnii poezia e o sirenă scăldată-n lumină și lacrimi care ne seduce până la
Sisif
zadarnic ne zbatem să umplem un gol mereu altul mereu un ecou zadarnic ne zbatem să umplem un gol cu neguri și patimi umplem un cavou ne umplem de vorbe și gânduri străine de noi ne
de fiecare dată
de fiecare dată când îmi vorbeai mă agățam în spinii vorbelor tale de fiecare dată când mă priveai mă cățăram pe vrejul privirilor tale de fiecare dată când mă atingeai pielea ta îmi
Unde fugim când fugim de noi
fugim de noi înșine și unii de alții, ne refugiem în iluzii și patimi, ne pierdem în oameni și lucruri, ne umplem de alții până surzim și orbim, izbim cu nesaț și ardoare în pântecul
Disco Inferno
lumea e o discotecă în care se mixează în draci cu adânci și nemăsurate patimi un cântec fără cuvinte care ne umple de urlete și fără încetare frenetic dansăm dansul ritmat și alert al
Suflet
un bob de lumină bine dosit într-o cămară a inimii, bine învelit într-o mărgea de rouă, dornic să rodească, rodnic să dăinuiască, veșnic să crească și să dospească
Dublu
Mă tăiam în cioburile minții Care sângera gânduri și cuvinte, Demoni care mă posedau fără încetare Rupeau din carnea sufletului Până la iluminare
cadru
Cadru În ziua pătată de smoala nopții Îmi zâmbeai cu ochii În lacrimi Ce picurau lumină În suflet
Foame
pâinea amară și neagră a fricii o mâncăm în fiecare zi și bem o apă tulbure în care plutește otrava gândurilor ce ne îmbată toate simțurile și nu ne mai săturăm deși vasele
Rugă
Învrednicește-mă, Doamne, să nu preamăresc fața cea pieritoare și întunecată a frumuseții lumești, măcar o fărâmă din slava eternă a Împărăției cerești învrednicește-mă, Doamne, să
gustul mamar al memoriei
rumegi un capăt uscat de iluzie, singur, în bucătăria durerii, impregnat de aroma crudă a amintirii pe care o storci încet ca pe o lămâie uscată. bătăile inimii încep să galopeze cu
primăvara întârzia să apară
primăvara întârzia să apară, duios anestezia morții trecea și lumea încet încet se trezea îmbibată de somn și de oameni. primăvara întârzia să apară când oameni împovărați de ocară lătrau
versiune
în vizuina poemului îmi retrag implacabil cuvintele sugrumate de sens în care mă descompun încet de parcă aș desface un puzzle un crâmpei de cioburi în care încep să mă recunosc din ce în
între noi atârna o falie
între noi atârna o falie pe care pășeam încet și sigur încet și singur, tu la un capăt, eu la celălalt, ne întâlneam mereu la mijloc în miezul tristeții implacabile a singurătății care ne
