Constantin Drugas

Mintea ta era ca o închisoare de maximă securitate din care nu puteai evada. Gândurile tale cele mai sumbre te țineau prizonier, captiv într-un pustiu fără margini, îți otrăveau fiecare gură de aer

un zâmbet hoinar încolțea pe chipul tău: brazda iubirii

prizonier în carcera cărnii îngropat în gânduri la granița dintre amintiri și speranțe sufletul se zbate încet neîncetat ca un pește prins în undița lui Dumnezeu

în zorii zilei ceaiul verde ne soarbe întunericul

ca să descoperi lumina trebuie să guști mai intâi întunericul să te adâncești în el să îi pipăi marginile să i le simți să ți le simți să spargi oglinda ce te impune realității și să

acordate pe aceeași frecvență de vibrația iubirii inimile noastre înrourate de lacrimi se roagă acum în liniște fără cuvinte fără gânduri fără emoții în liniștea

ne dezbrăcam în grabă dornici să ne explorăm cu tandrețea privirii trupurile încolăcite de șerpii dorinței cu fiecare atingere îmi mângâiai câte-o rană cu fiecare mângâiere îți

te doream cu ardoare așa cum soarele își dorește să îmbrățișeze luna urmăream în tăcere cum defilai cu grația unei feline sălbatice și fiecare mișcare mi se prelingea încet pe

poezia e o pasăre rară ținută captivă într-o nișă a sufletului cât mai departe de zgomotul asurzitor al cărnii poezia e o sirenă scăldată-n lumină și lacrimi care ne seduce până la

"Sunt rana sărutând cuțitul! Obrazul, palma așteptând! și roata dură, trupul frânt, Călăul sunt și osânditul! " (Charles Baudelaire, Heautontimorumenos, trad. Radu Cârneci) Citeam azi pe

fugim de noi înșine și unii de alții, ne refugiem în iluzii și patimi, ne pierdem în oameni și lucruri, ne umplem de alții până surzim și orbim, izbim cu nesaț și ardoare în pântecul

lumea e o discotecă în care se mixează în draci cu adânci și nemăsurate patimi un cântec fără cuvinte care ne umple de urlete și fără încetare frenetic dansăm dansul ritmat și alert al

un bob de lumină bine dosit într-o cămară a inimii, bine învelit într-o mărgea de rouă, dornic să rodească, rodnic să dăinuiască, veșnic să crească și să dospească

Mă tăiam în cioburile minții Care sângera gânduri și cuvinte, Demoni care mă posedau fără încetare Rupeau din carnea sufletului Până la iluminare

Cadru În ziua pătată de smoala nopții Îmi zâmbeai cu ochii În lacrimi Ce picurau lumină În suflet

pâinea amară și neagră a fricii o mâncăm în fiecare zi și bem o apă tulbure în care plutește otrava gândurilor ce ne îmbată toate simțurile și nu ne mai săturăm deși vasele

Învrednicește-mă, Doamne, să nu preamăresc fața cea pieritoare și întunecată a frumuseții lumești, măcar o fărâmă din slava eternă a Împărăției cerești învrednicește-mă, Doamne, să

rumegi un capăt uscat de iluzie, singur, în bucătăria durerii, impregnat de aroma crudă a amintirii pe care o storci încet ca pe o lămâie uscată. bătăile inimii încep să galopeze cu

primăvara întârzia să apară, duios anestezia morții trecea și lumea încet încet se trezea îmbibată de somn și de oameni. primăvara întârzia să apară când oameni împovărați de ocară lătrau

în vizuina poemului îmi retrag implacabil cuvintele sugrumate de sens în care mă descompun încet de parcă aș desface un puzzle un crâmpei de cioburi în care încep să mă recunosc din ce în