Un zori...
În lumea oamenilor de cristal,
În lumea de poveste,
În zorii zilei cu amar,
Primesc din nou o veste.
Când Demiurgul a creat, laguna cea pustie,
Cu chip făcut din chipul lui,
În adâncul luminoaselor oglinzi
El șade in tăcere,etern,falnic,nemuritor,
Văzduhul printre stele.
În a lui palmă ține El lumina ce-ntăcere
Chipul ni-l mângâie ușor,
Ne poartă printre
Avut-am iarăși o făclie
Ea arde ca focul uitatelor scrieri
Cine mai poate aduce aminte
Ce vremuri,ce strofe,ce gânduri?
Șed în coliba mea albastră
În lumea cenușie
Și mă cuprinde dorul
Ceea ce mă înconjoară, nu-mi dă pace;
Ca să plec…
Ca să plec nu e de mine, niciodată n-am să fug,
Am fugit…
Am fugit o viața-ntreagă de cine sunt eu de fapt
Și ceva nu-mi mai dă pace;
Și
Zgomotele,liniștea,toate cele deopotrivă
Îmi umplu auzul ziua,noaptea,pretutindeni,
Nu am somn,ființa-mi toată...
Se revarsă în neant.
Caut o cărare-a vieții, să mă poarte în tot locul
Ce demult
CB