Claudiu Tosa

Prima strofa mi-a placut foarte mult. E foarte inchegata, credibila si cursiva, lasand impresia unei imagini autentice. A doua este putin prea personala pentru mine, dar in ansamblu contribuie la forma integrala a poemului. Finalul se simte chiar asa cum spune autorul, ca ceva linistitor care se prelungeste peste timp.

Un fel de Romeo care in loc sa cante sub balcon se ia de gat cu zidul si hotaraste sa il urce riscand sa si-i puna in cap pe Vela si Arafat. In mod intamplator (probabil) cand am citit primul vers cu "sunt cea mai frumoasa" mi-am amintit de melodia Alexandrinei Hristov - Tu esti cea mai frumoasa parte din mine si am rezonat cu constructia poemului pana la "chiar dacă merg mai greu". De acolo as sari personal la "dragostea poate trece dincolo de orice durere" si as sterge ce se afla intre. As mai sterge si versul cu papusile. Poemul s-ar citi astfel mult mai cursiv si mesajul ar fi mai frust, mai expresiv - din punctul meu de vedere.

Am citit cateva texte postate de tine si am ramas cu o impresie placuta. Cred insa ca ai, ca sa ma exprim metaforic, logoree. Ai probabil multe de spus si simti nevoia instinctual sa contrabalansezi prin cantitate. M-as concentra mai degraba pe esenta. Probabil va veni cu timpul. Ai unele imagini care se prezuma, altele de care nu e nevoie. Uneori esti excesiv de descriptiv, poate ar trebui sa ai incredere mai mare in capacitatea de interpretare a cititorilor tai dar si in ceea ce transmiti.

M-as feri sa folosesc prea mult caracterul "&" - risca sa iti faca textele manieriste, previzibile.

In antepenultima strofa exista cu siguranta poezia, una foarte reusita. Inceputul nu ca nu m-a prins dar "inimi", "iubiri", "vise si "cause" dispersate practic de-a lungul a 2-3 versuri rapesc din farmecul poemului facandu-l prea direct, prea "unveiled" ca sa zic asa.
Si versul

"vara
se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi

mi se pare unul reusit.

O varianta a poemului ar arata asa

"vara
se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi

din lemnul pomului sub care ne-am trăit vara
ne cioplim îngerii
care ne vor însoți
cât e iarna de lungă

și coborâm în întunericul acela
fără - cel puțin - să înțelegem
Încotro?"

O varianta neterminata, la care as mai scrie totusi ceva in final, o strofa maxim. Asa vad eu lucrurile.

Un usor aer stanescian pe alocuri, in special la final. E clarviziune in primele doua strofe, un fel de antibaroc fluturand generos dintr-o cursivitate contagioasa care te surprinde printr-un discurs direct, desprins de automatismul clasic al metaforelor si liber ca un cal salbatic.

Pare o poezie scrisa asa in vreme de decembrie, cand astepti in paltonul inghetat in fata la Ceasul Rau sa vina sa te ia taxiul dupa ce ai mancat o scarita si ai baut doua sticle de vin rosu. Dedublarea din poemul tau poate fi fara indoiala putin scurtata, are in schimb substanta si forta. Disjunctia personologica a eului liric nu e o tema neaparata noua in schimb e exploatata frumos, usor cam descriptiva in unele locuri dar autentica. Ai inchis fereastra sau inca e larg deschisa?

Uitasem sa spun ca sunt curios cum mai scrii dupa atata timp. E interesant sa vezi cum oamenii se schimba de-a lungul anilor. De obicei se vede in scris. Mai ales cand scrii bine. Numai bine

Un text frumos, reusit. Poate ca daca nu era emilian nu il observam. Si chiar are dreptate cand vorbeste despre taietura aproape chirurgicala a strofelor. Poemul reuseste sa creeze un crescendo, o stare de tensiune care se elibereaza in final printr-o imagine foarte frumoasa.

Scuza-ma pentru raspunsul intarziat, de abia acum am vazut comentariul. Multumesc pentru vizita si parere. Te mai astept.

Textul nu este deloc patetic. Sensibil, probabil prea sensibil pentru cum ma simteam cand l-am citit prima data, starile in care uneori ne aflam servind ca filtru. E insa cel putin un text care te face sa iti doresti sa mai vezi si altele. Pe mine cel putin m-a facut curios si sper sa mai citesc si alte poeme scrise de tine.

Mi-a placut, desi as restructura unele pasaje. Dar e un poem care reuseste sa impuna o stare de nostalgie printr-un spectru minimalist urban fara a cadea in patima lamentarii. Poate e si din cauza ca m-am regasit in text. E insa palpabil discursul, frate de cruce cu realitatea concreta pe care o traim si pe care uneori nu vrem sa o vedem. Cu ani in urma ma aflam in centrul orasului in care m-am nascut, fix pe soseaua principala a centrului, intr-o sticlarie de la parter, holbandu-ma la pereti, ferestre, la oamenii care stateau la rand si vanzatoarea care se chinuia sa fie amabila iar uneori ma intorceam cu fata spre sosea, priveam afara si imaginea se suprapunea peste una mai veche, de cand eram copil iar sticlaria aia era un apartament in care traia un copil care se visa o gramada de lucruri. Ma uitam la vanzatoare si casa de marcat si stiam precis ca acolo a fost godinul la care demult tataia facea focul, la spatiul din spate - care odinioara era un hol pe care era o debara in care mamaia ascundea borcanele cu zacusca de mine, la peretii care acum nu mai erau intretaiati de burlane, la noua structura care pentru mine nu era decat un viol executat asupra fiecarui milimetru si atom pe care-l cunosteam din apartamentul ala. Demult totul era chiar o foaie alba nescrisa, asa e.

Poate ca voi reveni asupra acestui text cu un comentariu mult mai amplu. Inainte de a face asta insa as dori sa te intreb, Ionut, daca esti sigur ca stii tot ceea ce este de stiut despre Alfred Kinsey, daca stii in ce au constat cercetarile sale, ce a experimentat mai exact, ce tip de viata personala a avut si... multe alte aspecte trecute cu vederea in articol care, dupa parerea, pun serios la indoiala foarte multe aspecte etice si deontologice ale activitatii sale.

Momentan ma limitez la a spune numai asta.

Pentru mine poezia incepe de la "Pe strada asta". Ceea ce e inainte ar merge, dupa parerea mea intr-un alt context. "nefrica dintr-o stea" este cumva prea stanescian iar "Ciorchinele indoielii" pare a fi parte dintr-un expresionism care nu se regaseste mai departe, in continuarea poemului, care mizeaza pe un altfel de discurs. Finalul este dragut si in ton cu a doua jumatate a textului.

La strofa 2 ma declar invins, chiar ma miram ca apare un caine si nu o pisica (asa m-as fi asteptat). Deci sunt invins dar bucuros :)

Probabil m-am exprimat un pic defectuos cand am spus *clasificare*, m-am referit la faptul ca fiecare strofa se adaposteste cumva sub cupola unui prim vers despre Dumnezeu in diferite ipostaze (versuri care imi place cum sunt formulate, doar ca devin pentru mine un pic previzibile), mizand astfel pe un crescendo, trecand incet de la specific la general (de la om la cuvant, *la inceput a fost cuvantul*).

Despre versurile pe care te gandesti sa le stergi eu zic mai bine sa le lasi, cui nu ii plac poate sa faca un exercitiu si sa reciteasca fara ele :) Pe acelasi principiu am hotarat sa-mi las si eu injuratura in ultimul text. E mai usor sa iti imaginezi ca ceva nu exista decat inversul. Ar fi greu pentru cititor sa intuiasca ce ar fi putut fi acolo, sa nu mai vorbim de sansa de a intui ca ceva a fost sters.
Si apoi ce ti-e si cu stersul asta, m-am surprins bucurandu-ma de lucruri la care cu ani in urma nici nu m-as fi uitat. Motiv pentru care am dezvoltat urmatorul principiu: cand nu iti place ceva sunt sanse sa nu fi trait indeajuns de mult incat sa intelegi lucrul respectiv (il aplic in literatura, in celelalte domenii e cam periculos).


Cat despre Dumnezeu, am pornit demult cu principiul clasic, am trecut prin cel potrivit caruia Dumnezeu e in tot, iar ulterior am sfarsit prin a ma intoarce la inceputuri dar cu ceva din acel *e in tot*, cu o parte care dilueaza si nu inlocuieste clasicul. Ca sa citez un clasic care nu se mai afla printre noi, vine o vreme cand dinspre stanga migrezi spre dreapta, nu total, nu extrem, dar cam asa ar fi firesc. Dar asta e o alta discutie.

Ca tot vorbim de Dumnezeu iti las un link, poate o sa-ti placa sau poate nu va fi genul tau.
youtube.com/watch?v=SQxKBY_mZHg

Ca tot veni vorba de Marx, este de notorietate ca a fost antisemit. Totusi... statuia lui a fost dezvelita acum ceva vreme la Trier in prezenta lui Jean-Claude Juncker care mai demult afirma ca primul ar fi fost vezi Doamne facut responsabil pentru niste lucruri care nu i-au apartinut. Cat priveste ideologia cu pricina, aceasta e ca o paradigma, iar ca orice paradigma ar trebui sa nu prezume gradul general de acceptare.

Este daca vreti ca la matematica cand vorbim de multimea numerelor naturale, intregi, reale, rationale s.a.m.d

Totusi, cand mergem la cumparaturi nu putem plati cu -10 lei. La fel e si cu ideologia respectiva si integrarea ei.

Oceanele planetei nu le vor inrosi pentru ca nu-s multi, maxim cateva mii. Era chiar un raport publicat acum ceva vreme cu privire la cine detine majoritatea resurselor financiare ale lumii.

Poemul asta seamana cu o frantura a realitatii decupata cu un cutter. Debuteaza cu o imagine de ansamblu a iernii (care e mai degraba corespondentul unei stari sufletesti), iar ulterior devine specific, ca in final sa se intoarca la o privire generala. Acel "se intampla" schimba complet modul de interpretare al poemului si introduce in paralel o optica putin urbana asupra textului, ca si cum in loc sa mai scrii 4-5-6 versuri ai ales formularea asta care iti da libertatea de a gandi, de a interpreta mai departe intr-o maniera naturala.

La versul noua as reformula "fara sa stii pe care sa intri ca sa te intorci" (ca sa nu repeti usi). Repetitia lui blocuri are insa exact un efect invers, fiind ca un nod in poem, un punct forte.

Multumesc pentru aceasta continuare.

"din toata plaja cu suflet" imi aduce aminte de drumul dintre Trei Papuci si Capitanie in miez de vara.

Un text care cred ca a trecut neobservat. S-a scris de multe ori in felul asta. Si totusi aici e ceva distinct, un alt fel de a o spune, credibil, fara a cadea in patetisme si fara a cauta metafore cu lumanarea. Singura sugestie ar fi sa il pui pe "Lor..." scris normal dupa radacinilor sau eventual dupa radacinilor sa dai enter si sa scrii "lor."

Da, e un text sensibil, probabil cu greutate emotionala pentru autoare, dar credibil, care merita atentia si care mie personal mi se pare foarte bun. Mai ales imaginea din final.

Un text reusit din care cel mai mult mi-au placut strofa numarul doi si finalul. Finalul pentru simplitate si efect care reusesc sa transforme poemul intr-un veritabil epitaf poetic. Mi-a placut foarte mult comparatia cu icoana veche.