ciutura carmen luminita

dimineață când flori de gheață abureau gura respira tăcerea unei nopți scurte ascultam zorii cum plescăiau în voie de țărm peste toate mă trezeam că vreau să te gândesc să îți dau

ziua de ieri s-a sinucis aseară mânia nopții i-a dăruit starea de increat suflete de dimineți ard zisul nespus potcoava mâinii rămâne încleștată pe zaruri

viața din spectru supunere ura din voi omoară începând cu violet cerul arde într-un pământ absolut până la magmă inima fierului mai bate un mileniu și-atât

murală în orbită mă-nchizi Ană sunt uiți albul din dor un ac frământă surd zgomote lacomă înghit aerul levitez

În unghiul din care mă priveai aerul făcea spirale spre chip aproape urât. săltau sâni atât de plini, că feminitatea sta la porți întreba unde mai intră. aceeași rațiune coapse

Cu cenușa arsă din omul-eu ai ridicat piramidă perfectă în calea vântului, ai poleit-o cu piele de soare și-ai pus semn:crucea mântuirii păcatelor mele. Viața a curs în lipsa inerției, spre

să mă alin cu liniștea din tâmplă alung recele în golumi stropi din lună scutur peste foamea de vise adun cu buzele câte-o piatră din nerostite nețipate nevorbe ții minte? eu am umerii

margine de țară scrisă pe genunchi dor săpat grimase, hohot plămân ars copii fără mamă ............. dor săpat adânc neodihnă

Mi-am spălat mersul prin sânge se-nstrăinau țesuturile eu nu mai eram eu întâmplarea era vie, cu verdele din ochi răstignit în rugi smintite, lemnul nepictat în icoane furate, argint topit

șoapte de noapte luna plină dăltuie umerii cu alb și apă din moarte năzar iele răstignești meduze- n carne cu sămânța ta îmi fierb sângele până la inima din minte

Prin vișini trebăluia înserarea, privirea inventa un colț de lume, să ascunzi carnea nu ardea tutun, numai dor de amândoi, împins de tăceri, trecea aerul cald dintr-o gură într-alta, fără

să mângâi chinul export de tandrețe mai multe vămi austere barierele alungă soarele îmi logodesc pașii vals

zgomote sparte țipau nepăsarea negru hohotea în albastrul cerului meu cântecul bufniței cioplea frunza din pom iar pruncii alergau năuci spre îngeri beți de somn întru Domn la urgența

spontan refuz de masticație durerea se complace-n fluid perfectul simplu se agață coardă întinsă pe tâmplă spontan refuz de uscat în palatin forma se-nghesuie urcă eliptic finalul e

torn fuga de adevăr jgheabul este la capătul viei, în fiecare apus, genunchi înțepeniți pe coasta-scară pământul te emancipează urechile aud rugi trezim convențiile schisme se

Ai pus lacăt pe un gând alb concavă lipitoarea plimbă zăbrele de fier, umed cald sângele mi se ascunde în frica ta.