Monolog

Doream să fiu iubită. I-am luat o mână și-am așezat- o pe un șold dezgolit.O secundă am crezut că mă va mângâia.Mâna a rămas inertă, înțepenise de uimire. Șoldul nu avea gură să strige: \"vino! \"M-am arcuit într-o boltă timidă, cerșind o îmbrățișare pătimașă. Secunda se terminase demult și, speriată, mi-am dat seama că nu mă voia.Senzații, sentimente, intenții îmi sufocau mintea.Constatarea nu mă determina,instinctul răcnea revoltă mută.Tot frigul de la Pol se mutase în porii mei.Se răzvrăteau dureri surde într-un joc haotic.Sânii încremeniți a frică nu aveau să mai respire ideea de dorință.Liniștea neagră se hrănea lacom cu întrebările răsturnate brusc peste buze înghețate amar. Uitasem căldura sărutului lung,care se încolăcește subtil și sinuos în jurul unui început.Gândul mi se ofilea palid, rușinat, prea pudic să recunoască altă viață anterioară când domnea(oare? )perversitatea lascivă și obraznică a gurii.Atunci, am știut, îmi lipsea curajul să- mi dezbrac ochiii până în intimtatea adâncă, gustată, aceeași lichefiere a palmelor unite. Mi-a tăcut sângele dincolo de lacrimi,să mai aștept alți zori?alte zâmbete?alte,multe, cuvinte de dragoste? Ego-ul s-a postat la capăt de drum și își privește viitorul. Încrederea în mine există.Trăiască încrederea!