Prin inimi nu mai pătrunde
Liniștea luminii,
Și-n ochi
Îți arde-n flăcări spinii.
Singurătatea cea mare
E-o stare de spirit
Ce-o pot suporta
Doar poeții în mit.
Nu te mai rogi
-Pomule cu multe spine
Și cu florile ciorchine
Lemnul ăsta cum te ține
Când tragi ploile la tine?
-Frunză verde flori de nufăr
Multă vreme stau și sufăr
Da\' de asta nu mă supăr.
De mi-i
„Să înveți să iubești până și ziua care crezi că nu ți-a dat nimic…”(C. Noica \"Mathesis Universalis- Bucuriile simple\")
Te războiești cu tine, nebunule!
Voind să ieși
Se ia o felie de timp
și se unge cu dulceața
neagră a unor cireșe amare.
Se picură apoi cu pipeta
o duzină de lacrimi sărate
și se spală apoi foarte bine
negreața dulceții
până se va obține
o
Pornesc la drum
cu o idee indiferentă.
Răzbat la lumină
Doar în meditații nocturne.
Somnolența mă face răspunzător
Pentru orice idee.
Adevărul și minciuna,
Au început să subziste în
Voi ascultați în inimi sparte
Păsările cu aripi moarte.
Și din cerurile frânte
Cu luminile vibrânde
Prindeți fiarele neblânde
Ca și moartea pe morminte.
Strângeți ape parfumate
Din păduri
Cel care stoarce
Lacrima din ochiul cerului
Și al pământului
Va plânge cu lacrima prafului
De piatră,
Și cu polenul de păpădie.
Când stoarce lacrima din ochiul timpului
El poate vedea
Jocul
Cică s-a spart odată
Căldura solară,
Sub umbra unei
Gheare de vrabie.
Iar pământul,
Atins de aripa stângă
A unei albe de cioară,
A erupt zgomotos
În zona polară.
Nu mai știe nimeni
Barbati frumosi
Cu plete de sarma
Cautau cu entuzasm
Seva sucului de soparla.
Injectandu-se cu celula
Barbatii de cauciuc
Miroseau cu sarg
Mirodenia izvorata
Din dara de
Propun să schimbăm realitatea:
Să-i punem omului creastă și cioc,
Ca-n sfera cea mare cu raze și foc,
Să cânte din nou la ivirea zorilor.
Să-i punem în spate vreo șapte aripi,
Și-n piept să-i
să stai așa
să asculți cu tâmpla
Pământul cum șovăie
În mineralitatea lui.
Grația fierului înfipt în beton,
Blocul de sfinți
Alergând spre lumină,
Ciripitul micro-păsărilor,
Cântecul
Vom trimite bucăți de speranță
către lumina întunericului,
și atunci din indiferența cerului
vor cădea condamnările la moarte.
Nimic nu va rezista forței învierii.
În spatele dezamăgirii
se
Totul se știe de când lumea.
Noi,oameni ai viitorului,
Nemuritorii de rând,
Care trăim în afara timpului,
Cuprinși de materia cuvintelor
Nu aderăm încă la ființă.
Pietrificat în carnea și
De unde Doamne, atâta cinste,
Să-ți cerem iarăși ajutor?
De unde atâta libertate
Ca să conducem un popor?
Când flacăra-n păcuri ne este
Ca o lumină fără de dor;
De unde Doamne atâta
Tânjesc după sensul creației
Căutând pe Marele Creator.
Exact acum, cosmosul,
Cuprins de vibrația
Primului motor,
Îmi trimite stelele-n ajutor.
Nu știu de ce, mă atrage
Pictura din fundul
Cârtiță, de ce ridici
Mușuroaie de furnici?
Nu ți-e frică dacă strici
Munca boilor cu bici?
De ce-mpresuri pe ogoare
Mii și mii de domușoare?
Plâng plăvanii pe dogoare
Împiedicați în
Ea se gândește la El.
El îi înfinge un gând în inimă:
-E timpul să te scot din rândul sfinților!
Mi-ai împânzit tot trupul
cu sânii tăi reci și unsuroși;
Madonă-veneră-himeră-stingheră,
E
Atunci mi-am renăscut iubita
din hohote de râs.
Fata mi-a spart orbita,
dar n-am zis nici pâs.
De când soarele
a înghețat în văzduh
ca o bucată de piatră
lipsită de duh,
Eu-ca o lumină
Aruncă-te din trambulina conștiinței
Și ascunde-ți fața,
Miel nătâng cu dor de iarbă,
Þi s-au încâlcit neuronii în barbă.
Fă o mocșa intestinală
Precum incurabilii inculți
Ai străfulgeraților
Și m-am trezit apoi singur
La marginea Universului,
Cum s-a trezit odată ziua
La marginea întunericului,
Necuprins de stele și de vânt.
Noaptea era în mine
Înmormântată în Cer,
Ca o
C