Ciprian

Prin inimi nu mai pătrunde Liniștea luminii, Și-n ochi Îți arde-n flăcări spinii. Singurătatea cea mare E-o stare de spirit Ce-o pot suporta Doar poeții în mit. Nu te mai rogi

-Pomule cu multe spine Și cu florile ciorchine Lemnul ăsta cum te ține Când tragi ploile la tine? -Frunză verde flori de nufăr Multă vreme stau și sufăr Da\' de asta nu mă supăr. De mi-i

„Să înveți să iubești până și ziua care crezi că nu ți-a dat nimic…”(C. Noica \"Mathesis Universalis- Bucuriile simple\") Te războiești cu tine, nebunule! Voind să ieși

Se ia o felie de timp și se unge cu dulceața neagră a unor cireșe amare. Se picură apoi cu pipeta o duzină de lacrimi sărate și se spală apoi foarte bine negreața dulceții până se va obține o

Pornesc la drum cu o idee indiferentă. Răzbat la lumină Doar în meditații nocturne. Somnolența mă face răspunzător Pentru orice idee. Adevărul și minciuna, Au început să subziste în

Voi ascultați în inimi sparte Păsările cu aripi moarte. Și din cerurile frânte Cu luminile vibrânde Prindeți fiarele neblânde Ca și moartea pe morminte. Strângeți ape parfumate Din păduri

Cel care stoarce Lacrima din ochiul cerului Și al pământului Va plânge cu lacrima prafului De piatră, Și cu polenul de păpădie. Când stoarce lacrima din ochiul timpului El poate vedea Jocul

Cică s-a spart odată Căldura solară, Sub umbra unei Gheare de vrabie. Iar pământul, Atins de aripa stângă A unei albe de cioară, A erupt zgomotos În zona polară. Nu mai știe nimeni

Barbati frumosi Cu plete de sarma Cautau cu entuzasm Seva sucului de soparla. Injectandu-se cu celula Barbatii de cauciuc Miroseau cu sarg Mirodenia izvorata Din dara de

să stai așa să asculți cu tâmpla Pământul cum șovăie În mineralitatea lui. Grația fierului înfipt în beton, Blocul de sfinți Alergând spre lumină, Ciripitul micro-păsărilor, Cântecul

Totul se știe de când lumea. Noi,oameni ai viitorului, Nemuritorii de rând, Care trăim în afara timpului, Cuprinși de materia cuvintelor Nu aderăm încă la ființă. Pietrificat în carnea și

De unde Doamne, atâta cinste, Să-ți cerem iarăși ajutor? De unde atâta libertate Ca să conducem un popor? Când flacăra-n păcuri ne este Ca o lumină fără de dor; De unde Doamne atâta

Cârtiță, de ce ridici Mușuroaie de furnici? Nu ți-e frică dacă strici Munca boilor cu bici? De ce-mpresuri pe ogoare Mii și mii de domușoare? Plâng plăvanii pe dogoare Împiedicați în

Atunci mi-am renăscut iubita din hohote de râs. Fata mi-a spart orbita, dar n-am zis nici pâs. De când soarele a înghețat în văzduh ca o bucată de piatră lipsită de duh, Eu-ca o lumină

Aruncă-te din trambulina conștiinței Și ascunde-ți fața, Miel nătâng cu dor de iarbă, Þi s-au încâlcit neuronii în barbă. Fă o mocșa intestinală Precum incurabilii inculți Ai străfulgeraților

Și m-am trezit apoi singur La marginea Universului, Cum s-a trezit odată ziua La marginea întunericului, Necuprins de stele și de vânt. Noaptea era în mine Înmormântată în Cer, Ca o