Ciprian

Pe cerul cu lună rece și clară Stele-lumini în colb negru scăpară. Ca plopul înalt de strajă să pară, Noaptea pe jos scutură floare. Aici sclipesc focoase-auzitoare, Arzând sub frunze

De-abia acum începe drumul nostru către nebănuite lumini. De-abia acum vom străbate cărări neatinse de gând, neumblate de inimă. Ne vom pitula în pământ asemenea unui pui de

Și visul meu era să fac din tăciune tămâie, din scândură copac, din pământ suflet, din apă sânge, din demon înger, din tăcere poem, din întuneric lumină, din nimic ceva, din neant

Mergând pe calea creației Omul a aflat Un nou Univers O nouă lume Și un alt mers. Pătruns de setea De a pedepsi lumea, De dorința ascunsă De a o birui, Pătruns de chemarea mistică Și de

Destul, cu nerodnoica jale a lumii! Nu plânge, Copil cu coama cometei în vânt, Lasă-ți tulburarea de ape În grija Duhului Sfânt. E trecerea zării albastre... Lasă-ți acum gândul durerii în

Cutreieram\"dumbrăvile Astartei\", Îndulcitor bând mierea pielină. Puneam pe piatră culorile artei Și cufundamm o vreme deplină. Muritor mă-nec în umbrele codrului, Dar cum trec și-ascult

Doar individul uman Își înșeală specia. Deși în inima lui curge Sângele rațional, În teoria existenței, Găsim mereu O plenitudine a descreșterii. Da.Sunt un nebun. Un nebun la scară

Mă voi lupta și singur Cu ucigașii de balenă. Îi voi străpunge cu săgeata Sângelui meu de mamifer, Cu țărâna creierului meu de reptilă, Nu voi lăsa nici o torpilă Să mai srăpungă valurile. Voi

-Mărule,cu mere dulci Dorul mândrii mi-l aduci! Când pe-al plaiului pământ În mijloc de Raiu sfânt Treci din gura șarpelui În gâtul bărbatului, De pe fața femeii Pe câmpuri cu meii, Hai,hai,

Odată ce oamenii au fost cuprinși de nostalgia lutului, îngerii sferelor de cauciuc au și început invazia stradală. Îngeri Charlot, cu o sinceritate extravagantă, îngeri beți de lumină și

Când a venit Ioan Din pulberea pustie, S-a luminat văzduhul De neagra vecinicie? Atunci,contorsionat Cuvântul, Se legăna sub glie. Și când s-a frânt, Călcâiul îi alerga molatec Spre apa

Parazit între popoare, Moartea-n inimă mă doare. Demonul interior Mă frământă pân’ la dor Eu trăiesc imaginabil, Într-un leagăn incurabil, Ca martir al îndoielii Vin din „capiștea

Renăscut din cântecul păsării-lotus Surâsul soarelui iți licărește acum în ochi. Aș vrea să mi te descopăr în dimineți Proaspătă ca un boboc de trandafir Amețită de tumultul zilei, Zburând fără

Sunt 17 veri De când mă cheamă pământul. Vântul nu bate Ca să-mi fluture praful De pe geana ochilor. Cerul mă lasă adormit. De 17 veri Soarele veghează Deasupra capului meu Cu o

Piatra din capul unghiului Þi s-a înfipt în inimă Ca un țăruș. Þi s-au transformat arterele În stane de piatră, Iar sângele ți s-a făcut mortar. Þi s-a întărit vena De lumina care se strânge

Vreau să iubesc. Și să dau carne Iubirii mele. Să împroșc cu sânge Fața neagră A dușmanului meu. Vreau să urăsc Și să dau oase urii mele, Să lovesc cu rotula Din toată puterea, Fața albă

Din neamul voievozilor divini, S-au ridicat și arlechini. Vicleni de har și îndurare, Cei cu mânia fratelui cel mare S-au arătat mereu, Păgâni și fără ascultare. Din jertfa sfinților

Moartea m-a inițiat în neant și în ridicolul de a fi viu. Timpul m-a lăsat fără gest, iar gândul la moarte, îmi uzează tăcerea de prea mult \"negativism\". M-am lecuit de viață căci nu mai

Participăm mistic, La o taină eternă: \"Dumnezeu s-a născut om\" Iar omul este Marea Răscumpărare. Dumnezeu în noi E originea absolută. Cu El, toate dăinuiesc în suflet La modul

Moartea-factorul contingent al lumii, O exercitare strâmbă a voinței, O trecere pasivă,dincoace Sau dincolo de zări. Unde este libertatea omului, În acest Univers aberant Condamnat la

Am ajuns să mi te descopăr Ca pe un înger în prealabil, Mituind cu zâmbete și mângâieri Zarea viselor din vecie. Pot să mi te sintetizez în sărut, În nebunia dorului de ființă De pe

La început Cerul mi s-a părut rezonabil. Am crezut că totul miroase a nemurire. Însă,ceva din ființa lucrurilor s-a rupt chiar în fața ochilor trecătorilor: Iadul cuvintelor e paradisul

Acum, moartea Nu mai încape În închipuita,nevăzuta, Tragedie absurdă A neantului tău. Puterea vieții ucide trecerea. Ca să trăiești în continuare, Nu lăsa deloc Să-ți pătrundă în