L-ai lăsat pe ăsta,
sufletul adică,
slobod
să zburde prin țarcul
cu neuroni
femeie-fecioară
cu inimă de ceară
cu ochi de șerpoaică
la piele arăboaică
la zâmbet vulpoaică
la carne
Deghizată-n enșpe chipuri
Urma palmei pe nisipuri
Trage-o dungă albă, moale
Către sufletul matale
Și visez să râd amar
Lângă bustu-ți singular,
Să-ți sărut din oră-n oră
Sânul tău de
Deodată am simțit
invazia aripilor.
Din buncare, din scări de bloc, de prin boscheți,
inchise, întredeschise, flasce,
mii de perechi de aripi
privesc spre mine
În țara mea cresc bouri ironici
ce-și râd în barbă de fluctuația zilnică
a cursului valutar
pierduți prin iarba ancestrală
mânjindu-le matern copitele
ascultă șuierul bolovănos
al dimineților
Ics e fix născut de-un pix
Variabil.….. totuși fix.
Unu șade ca nebunu′
Singurel….. însă e UNU.
După ics și după doi
Ygrec zace printre foi
Aruncate în noroi
Printre ecuații
In numărul viitor
cărările căutării se surpă
cu aripi violet-abisale
în infinitul
nehotărârii
concentrica paradigmă
a zeilor
fără temple
degradează surâsul sonor
cu acorduri
Pândesc mirosul iernilor fugare,
Ca pasărea de pradă din înalturi
Un iepure ce-și plimbă pe cărare
Zăpezile din blana albă-n salturi.
Nevolnice priviri de crizantemă
Te fugăresc în pagini
I. IZVORUL
Pasăre ucisă cu săgeți de vină
Vino mai aproape să primești lumină,
Lasă libertatea muzicii știute,
Nimeni nu te uită, vor să te-ajute.
Azi, din întâmplare, căci putea fi ieri,
Sudălmi pocite-n guri desperecheate
Viorile scufundă-n anatemă
Când tragem cu pistoale automate
În ținte din boboci de crizantemă.
Cu trenele plutind prin Piața Mare,
Ies la păscut cirezi de
Genunchii gemeni și-au mijit sărutul,
Prin palme cu durerea scufundată
În fire lungi care-și trădează lutul
Se scurge îndoiala sugrumată.
Izvorul meu năpăstuit de buze
S-a ridicat cu greu din
S-a rătăcit speranța prin parcări,
Contemporanii monștri o sfărâmă,
Pe înălțimi trec rânjete călări
Legate cu fuiorul de parâmă.
Se-ntinde străveziul pe picioare,
Prin lacrima ce s-a uscat,
Printre lacrimi de răchită,
Pe zăbrele muncede
Stă cu viața hăituită
Craiul sorții putrede.
Și-a uita în cui speranța
La intrare în decor,
Îi mai pâlpâie cadența
Unui sânge incolor.
Rar
Prin sala mare, cu mișcări în cerc,
Păpuși cu cap de lemn și fundul berc
Se străduiesc să hotărască, oare
Din toate cine are cap mai tare?
Picioare, ochi și mâini se frâng domol
Și cranii se
atunci, amestecat cu ploaia
dansez lichid pe gâtul tău
driblându-ți decolteul
cu voluptoasă nerușinare
(nicicând n-ai înțeles
de ce ploile acide
îți înnebunesc
sfârcurile)
amestecat cu
În lumea mea
ostatecii își cântă
nemurirea fumegândă,
fragede priviri de lamă
sfâșie undele curcubeului
din cornul abundenței
unde nu poți bătători singuratic
cărările botezului.
Umbrele
Pionii albi
șontâcăiau malițioși
pe tabla în carouri
„noi suntem foștii regi
uitați într-un etern
pas înainte”
caii își scuturau coamele
importanți și impozanți
rătăcind prin zig-zagul
Aș vrea să te urăsc
douăzeci și cinci de ore,
câte o secundă
pentru fiecare țurțur
ce mi-a străpuns nepăsarea.
Secvențele în care mor păsările
nu mai încap în telejurnal,
timpul s-a
Preazâmbăreții metiși
ce ne scuipă baricadele
au uitat să-și revendice
căderea în ridicol
avem salată de bombeuri
pentru foamea lor
de ploconeală
sau înghețată asortată
cu aromă de
Furtuna bate gongul cu ceața ei amară,
Predestinată ploaie pe gluga de actor,
O viață sub-trăită pe plaja singulară,
Ai, matelot sălbatic, al unui gând sonor.
Râzând, aduni pe punte cinci
Contemporan cu iarba, nu pot să tot renasc,
Tăcuți viței de aur mă calcă și mă pasc;
Ascuns dibaci în ciobul îngust de clorofilă
Predau algebra vieții stropit cu ploi de milă.
Pitit după
Să nu te simți, străine, prea singur printre noi
Vom împărți tristețea din plânsul unei ploi
Și greierii ce saltă pe urma din grădini
Vor împărți cu tine arcușul lor de spini.
Vom frânge
Prin vămile sufletului
îmi port nemurirea
fără accize,
sar gardurile ochilor
închiși
cu impertinența vagabonzilor
și mă afund în suflet
să-i imaginez replica
zborului alb
pentru smoala
Peste cadrane-ntoarse cu fața la pereți
Văzduhul cerne, albe, cadavrele de fluturi,
Tăcerea te îmbată ca șoapta ce-o repeți
Iubitei, primăvara, pe când cireșii-i scuturi.
Cohortele nebune de
CH