Poezie
Între tăcere și lumină
2 min lectură·
Mediu
în nopțile în care ți se frânge visul
pe buretele negru al insomniei mele,
se ridică din mine un animal alb,
care nu poate fi atins,
nici ars, nici prins de vreun metal lipicios
și nici agățat în capcanele lumii.
el vine din subsoluri,
pe sub garniturile ruginite ale orașului,
printre șine care scârțâie
ca un continent vechi ce se rupe de sine,
un animal înfometat
care îmi linge pereții interiori
cu o tandrețe nenaturală.
respir cu jumătate de corp,
cu celălalt îmi car iluziile
într-o pungă de plastic
care se rupe mereu în același loc.
și tot repet întrebarea,
ca un glitch în mintea mea fierbinte:
când?
când ne vom trăi
fără să ne fofilăm printre fracturi,
fără să ne tremure gura
în fața propriilor plombe?
în mine se adună gunoiul viselor
ca un mal de plastic într-un ocean îmbolnăvit,
mă prezint prietenilor substanțial aburit,
un fum de carne,
un rest de om care-și salută ticurile
cu o bucurie stranie.
am picioare grele,
legate de o imobilitate ritualică,
în timp ce prin oglinzi alergă
un copil care vrea să mă lovească
înainte să se sfârșească o lume.
împărțim între noi hârtia nopților:
matematici triste, câștiguri din beznă,
îndoieli colorate prea viu,
în timp ce micii funcționari ai realității
lipesc etichete pe orice mișcare:
asta e faptă,
asta e vină,
asta e dragoste deviată,
asta e amânare atârnată
de bretelele slăbite ale speranței.
în altă parte,
magii bătrâni rod peretele
ca niște șobolani cu misiune sacră,
fiii tragediei țin fructe în palme
în loc de cranii,
iar mările groase ale timpului
sunt decojite strat cu strat
până la miezul lor tulbure.
și tot nu știm să trăim.
și tot nu vedem
că doar unul dintre noi are ochiul deschis,
o vedere subțire ca o lamă,
care nu ne aparține niciunuia.
eu îmi tem limba de propriile margini,
în timp ce în oceanele sângerii
doar peștele-clovn înoată nepăsător
printre toxine care topesc totul.
deschid fereastra în zori
ca să mă întorc în cronologia lumii,
iar pe stradă trece o fată
cu o cutie închisă perfect
în care mie-mi cade capul
cu toată delicatețea unui parfum toxic.
moartea stă peste umărul meu,
înclinată cu un soi de grijă,
și îmi presară peste litere
nisip subțire
care absoarbe tot
și mă lasă
din ce în ce
mai transparent.
016
0
Cei care “nu ştiu să trăiască” au “ochii” închişi în fața oportunităților, ofertelor şi posibilităților vieții, iar existența lor capătă tente de calvar.