Poezie
Poem
1 min lectură·
Mediu
Îți spun drept — m-am trezit într-o dimineață
și nu mai știam dacă plouă afară
sau în mine.
Erai acolo, între o țigară stinsă
și o tăcere care mirosea a tine,
cu umerii goi de lume,
cu fața lipită de aer,
ca o icoană dintr-o biserică arsă.
Mi-ai zis că libertatea nu se dă,
se mușcă.
Că dragostea e o pasăre
care se așază doar o dată —
și atunci te rupe de viu.
Eu te-am privit ca pe un blestem frumos,
ca pe o stradă care duce nicăieri,
dar pe care mergi totuși,
pentru că miroase a mare
și a carne caldă.
Ai râs, ai spus ceva despre cer,
despre norii care seamănă cu noi
când ne prefacem că nu ne pasă.
Apoi ai tăcut —
și tăcerea ta a fost mai clară
decât orice rugăciune.
De-atunci,
îmi cresc în sânge
păsări pe care nu le pot prinde,
iar fiecare vis
e doar un alt fel de a te pierde.
Și totuși,
te iubesc așa,
ca pe un drum pe care-l înjuri,
dar nu te poți opri din mers.
02340
0
FC