Cătălin Al DOAMNEI

trecuseră mai mulți ani& înțelesesem numai un singur artist i se putea opune unui mare artist nu-mi rămăsese de la tine decât dealurile

când făceam jogging întreg orașul se lua după mine și fiecare alergător primea prin telepatie exercițiile liber consimțite de la festinul unui zeu alegându-și o altă viață din sfera de

și eu și tu aparțineam unui inconștient colectiv foarte îndărătnic cotidianul devenea din ce în ce mai sărac și-ți scriam despre nonsensul educației și mai ales despre sens pentru care

În orașul meu trăiește cu adevărat un singur locuitor. El nu are o casă anume. Casa lui evul

cei care își râd de ei înșiși și au venit de departe cu gând rău ca să te piardă cei de aproape cățărați pe himerele altui timp întotdeauna la pândă ca și cum totul ar fi fost dinainte

de când mi-am uitat numele nici poemele perverse ale mariei osawa nu mai puteau să-nvie mortul care mă urma noapte de noapte în camera mea se adunau samurai și maria ținea cu mâna de viața

noaptea-naintează desculță-n viscolul orizontului poezia se mănâncă cu iarba fiarelor ziua primarul din orașul dement aduce deținuții care mătură singurătatea celor o mie de ani fără

patria este locul perfect geometric dintre sine & sine patria este locul de unde toată lumea fuge absolut toată lumea nu ai ce să faci în patrie patria este

transcende lumea aceasta m.o. sunt sigur că poți să lupți pentru o cauză cu mult mai înaltă care să nu coste un catraliard de petrodolari insuficienți totuși pentru a ne urni inimile

ast-noapte iarăși a intrat în camera mea prin pereți baudelaire blocul meu dispăru și toți locatarii se abonaseră pe două rânduri aici se găsesc parfumuri, vicii și moartea se ține de

îmi era greu să-mi amintesc erai atâta de frumoasă te luasem de mână & trecutul mă-ntorsese-n junglă rupând din mine cornuri de rinocer dis-de-dimineață semănam cu nichita teza ta de

se acordă o lebădă neagră lângă o roată albă de fum albăstrui școlarului care a învățat să numere numai până la opt știi cum începe povestea nemuritoare înotând câineasca în apele liniștite

și iată adevărul care mă urmează de la o vreme nu mă mai grăbeam îmi fusese dat să aud amintirile ucid îmi fusese dat să cunosc mai mulți morți decât vii plodoaice cu ochi căprii

cum lazăr înviat din morți înainte de a muri am vrut să-ți spun am dărâmat cotidienele ziduri de la troia piatră după piatră pavând cu pietre negre pietre albe drumul pe care

mă născusem din shakespeare și de cele mai multe ori înotam împotriva curentului te vedeam în vise în vedenii în viața care nu începe cu apocalipsa începusem să te simt aproape te

fantomele verii abia-ncepuseră să-ți invadeze trecutul în care ai fost declarat mai mereu dezertor sub imperiul flamand al culorilor fantomele străzii

mercenarii clipei scrijeleau cu negru-cobalt evadasem din îndepărtatele tablouri mb plecând în armată ținându-ne strâns nu mai știam dacă ești reală dacă ai să mă cauți și dacă

de crăciun voi fi cu împăratul și profetul david ținusem în echilibru lumina și ai fi vrut să vii pentru sărut nu știai să faci mai nimic și te-am învățat să cureți ceapa înșirând

tot în 1960 și ceva foarte tânărul scriitor jorge louis borges explica în limba franceză cum i se pronunță numele față de strămoșii lui în portugheză mari păsări ale paradisului din anzi

prietenul meu adesea îmi spunea în scara blocului va ateriza un avion fiecare va urca în felul său dând din coate mai energic ori mai vânjos nimeni nu știe destinația finală prin hublouri

doricele au existat de la începutul lumii posibil poeme feminine argonautice mi-a fost foarte așa am zis anapoda orice poem trebuie să fie scurt foarte scurt în formă de discurs la

încercasem să psihanalizez visul de astă-noapte înțelesesem structura moscovium-lui& tata-și ieșise din minți fotonii din cuvintele lui mai iluminau puțina viață printre pământeni în

de la o vreme aveam vise lungi întinse peste preerii mă-ntâlnisem cu toți cei care ajunseseră la destinație într- o sală mare de așteptare în formă piramidală dintr-o clădire labirintică cu

voiseră să mi-l omoare tot orașul se îmbrăcase în roșu și omul roșu lovea bezmetic ca atunci când ne îndreptam spre visul de aur despre care nu mai vorbește nimeni cineva ne dădea iluzia mai