Cătălin Al DOAMNEI

după bunica mea elisabeta de la cuceritoarea regină a mărilor după mama mea care putea să convingă și o piatră

mă întorc în trecutul zilei de azi am trăit foarte de demult & uneori foarte banal atingând cu mâna infinitul depărtărilor conversațiile cu ceilalți înlocuind secunda și grăbind-o constat o

în amintirea lui Dinescu locatarii de pe strada Decebal au făcut un fel de alai nupțial silabisind „moar-tea ci-teș-te zia-rul” așteptîndu-l pe Hamlet cu Ofelia –n brațe imaginația lui

motto: ,,eu cu macedon și tu nu ești la bayern? eu suplinesc ORICE RESPONSABILITATE”

de când mama a aflat că nașterea mea va fi la moartea lui tolstoi pentru mine a fost un singur anotimp tot neamul meu și cei mai sensibili vraci bolnavi de inimă s-au adunat la poartă ca să

pentru grigore vieru poetul național al moldovenilor încă un deziderat la care subscriu majoritatea celor care fac umbră pământului și-l întunecă nu sunt ai noștri

cele o mie de zile ale sfântului serafim de sarov pe o piatră au trecut așa am crezut te așteptam între două pietre o piatră albă o piatră neagră pietrele tale pietrele mele între două

după aceea m-am întors din priviri și am luat-o de mână pe marie-antoinette trecutul pusese ghilotina pe mine nu mă mai aflam la cina

aceasta fusese prima vorbire despre cuvinte-n mersul roților de tren din vagonul întâi de la locomotivă gingășia despre care-ți transmit

orice curs despre istoria poemului nu poate fi decât somnambul precum o iubită medievală pe care ai uitat s-o seduci la miezul nopții poemul te trezește și –începe să a se căina cât i-a

evadasem de pe albastrele continente galbene ale insommniei & vidului totul ar fi trebuit să fie galben-oranj mă uitasem la mâlul din vis nu era galben-oranj atunci am cerut zeilor o

când le-am arătat cunoscuților ultima fotografie cu ra toți au căzut în genunchi crezând că m-am zeificat era ora amiezii și-i bătuse pe toți soarele cu atâta putere încât mă cuprinsese o

îți dăruiesc viața ca pe o bomboană de ciocolată carpe diem ziceau latinii și profesoara de literatură comparată la țară iarna are măreția ei dragostea la plus

parafrază la poemul autostrada 61 și a spus Dumnezeu am văzut credința ta în Mine eu spun că frumusețea s-a născut pe autostrada 62 am văzut plânsul tău și

era într-o altă vară am plâns când eminescu și-a pierdut mințile cei mai mari inamici voiau doar scrisorile deșucheate oricum cu mult mai de preț decât orice comoară eram cu monte cristo și

melancolia inexplicabilă și fără leac când ți-a fost dat să urmărești cu infinită atenție cum crește chipul de copil în viitorul cosit de săbii de lumină grea mușcând din întâmplări singura

omul care purta steagul călușar m-a vizitat în preajma crăciunului avertizându-mă că lumea încearcă să mă imite și se împrumută din cuvintele mele în loc de lingouri după ce toate băncile

la procesul lui Socrate a fost și androginul despre care tocmai v-am vorbit intrase în sala de clasă cu pașii ușori ai semizeilor izgoniți din olimp următorul elev își lipi urechea de podele

umblam alene printre case cu lumini stinse molcom pe străzi cu ninsori de frunze de mesteacăn esenin trăise înaintea noastră & nu

eu cred că împărăția lui nero este în formă de cerc pleacă și revine când are chef se întinde cât vezi cu ochii și nu se rupe nici dac-o tai cu sabia mântuitorului cercul este sacru împodobit

în 1922 la un an fără ceva de la acronimul pcr la pelișor în camera de aur bunica mea orbea când oamenii mai aveau părinți și nou-zecismul nu auzise despre ideea de regalitate îmi spun ai

ori de câte ori locuiam într-un oraș mare sau mitic repede se năștea un miliardar și deîndată îl cumpăra până la ultima suflare lăsându-l ca după detonarea unei bombe atomice doar cranii și

te așteptam în fiecare secundă timpul trecuse și mai aveam dreptul să trăiesc o singură zi nu mai puteam vorbi

întotdeauna prima zi începe cu o elegie La-nceput am vrut să vorbesc rînd pe rînd cuvintele se transformau în cenușă fiecare om pe care-l întâlneam brusc