Cătălin Al DOAMNEI

1. poeții imperiali haikai erau obligați să scrie scurt ca și cum s-ar fi aflat între două cutremure între două războaie eu mă aflu între două inimi uite-o și pe a treia

ca să pot te găsesc l-am chemat pe janus el a venit și mi-a spus să merg numai înainte să te chem la heliopolis sigur vei veni va fi de față și platon împletind cununa anului pe care să o

pe toți ceilalți eu i-am știut dar ei nu m-au știut pe mine când fiecare trebuia să-și urmeze destinul venea insul acela cu securea neagră a lucidității

peripețiile care te-au fascinat nu încep la troia întâmplările sunt supuse regalității numai în măsura în care regii biruie legile pe care ei înșiși și le-au aplicat loruși lista

acești muritori au atins perfecțiunea spunea mozart ținându-ne în brațe muzica sferelor cobora încet pe o rază moartea venea cu domni recitând poezii în drum spre eșafod după sentință

în dimineața-n care dumnezeu își vărsa respirarea ca roua deasupra pământului sacru au sunat creditorii la ușa destinului meu îndărătnic sperând într-o nouă șansă de a-și recupera datoriile

Totul era mistic Din adâncul rărunchilor În adâncul pământului Enescu mă lovise cu pana îngerului Tăind sunetele în două Ca pe pâinea cea de toate zilele Ori pur și simplu Chopin Pășea

fără să dea de veste inima domnului arafat în drum spre servici a șchiopătat puțin observând moartea mai îndeaproape și sfatul unui prieten atârnând de tine ca o ghirlandă pe care s-o arunci în

aprigi șacali sfâșie paznicii viselor așezându-le oasele pe caldarâmul unei zile fără sfârșit ziua în care am fost nespus de fericit și cel mai fericit dintre pământeni aclamat de mulțimile

pentru a alerga cât mai iute la cursa de șoareci fiecăruia i s-a dat șoricioaică în loc de demâncare de bucatele cele mai alese de pâinea cea de toate zilele un fel de pesticid mortal

înainte de vremea aceea în locul primarului vă va vorbi uta-napiștim fiți pregătiți în general se moare în general se va muri tristețea înțelepciunii de a fi mereu viu printre morți nu va

ochiul pineal nu se mai poate închide starea de neutralitate nu se mai poate realiza dintre toți poeții români cunoscuți de mine aurelian titu dumitrescu este singurul poet din lume care

niciodată n-am cunoscut ființe biruitoare am întâlnit doar oameni infatuați negând că l-ar fi văzut vreodată prin fereastra închisă ca sufletul pe moș prepeliță fratele lui hitler și al lui

? să-ți spun că m-am însoțit cu miturile bunicul meu pleacă iarăși înaintea mea în temniță scrie poeme despre libertatea spiritului și despre demnitatea inviolabilă cocoțată pe zidurile

în fiecare zi mă pregateam să mor în fiecare clipă îngurgitam cupa de amar în fiecare încercare de îmblânzire cu sinele meu profund mă inundau mări aspre mă scufundam în vremuri

o vreme am locuit în cel mai primejdios loc cu putință ca să mă înțeleg mai bine și pentru a pricepe sensul și nonsensul lumii acesteia trapezistul mă luase cu el

dimineață cu soare festiv din politețea zeilor înspre mine venea o țară înspre tine venea un continent pe ghidonul bicicletei pinnacle îți întorceai chipul înspre mine semănai cu

avea 83 de ani când o cunoscusem sa vie de famille începuse într-o căruță pe ruta bucurești-sibiu pe atunci avioanele nu mai duceau călători ci doar explozibil pentru cai

Pentru că n-au cunoscut drama conștiinței, prietenii mei sunt niște naivi când doamna mea profesoară de limba română ne arăta cum zboară vulturii pe cerul înghețat eu desenam locul în care se

nu credeam că mai pot să ajung să asist la dezvelirea obeliscului dedicat poeților anonimi memoria limpezește apa murdară a realității sângerii sunt martorul faptelor neîntâmplate încă și

omul de aer reușise să-mi vorbească și despre cumplitul delir alb monstruozitatea lumii nu încape sub nămeți nu putem fi decât spectatori egolatri la un genocid care schimbă miniștri

cine a distrus lumea n-o va putea reface după ce ai demontat un motor piesa neunsă rămâne în plus coborârea cu bicicleta la 172 km / h pe partea încinsă a vulcanului dintre mine și lume n-a

trecutul nu mai avea suflet murise mă întorsesem printre hiperbolele curentelor literare uneori vorbeam pe mișcătoare dealuri cu umbrele zeilor evadați în condiția umană ca spre o a îmblânzi

insuportabilitatea lumii de cretini aliniată pe două rânduri ca pentru defilare de sfintele sărbători comuniste cu mai mult fast decât pentru ospățul divin exploatați și exploatatori