Cătălin Al DOAMNEI

o vreme am locuit în cel mai primejdios loc cu putință ca să mă înțeleg mai bine și pentru a pricepe sensul și nonsensul lumii acesteia trapezistul mă luase cu el

dimineață cu soare festiv din politețea zeilor înspre mine venea o țară înspre tine venea un continent pe ghidonul bicicletei pinnacle îți întorceai chipul înspre mine semănai cu

avea 83 de ani când o cunoscusem sa vie de famille începuse într-o căruță pe ruta bucurești-sibiu pe atunci avioanele nu mai duceau călători ci doar explozibil pentru cai

Pentru că n-au cunoscut drama conștiinței, prietenii mei sunt niște naivi când doamna mea profesoară de limba română ne arăta cum zboară vulturii pe cerul înghețat eu desenam locul în care se

nu credeam că mai pot să ajung să asist la dezvelirea obeliscului dedicat poeților anonimi memoria limpezește apa murdară a realității sângerii sunt martorul faptelor neîntâmplate încă și

omul de aer reușise să-mi vorbească și despre cumplitul delir alb monstruozitatea lumii nu încape sub nămeți nu putem fi decât spectatori egolatri la un genocid care schimbă miniștri

cine a distrus lumea n-o va putea reface după ce ai demontat un motor piesa neunsă rămâne în plus coborârea cu bicicleta la 172 km / h pe partea încinsă a vulcanului dintre mine și lume n-a

trecutul nu mai avea suflet murise mă întorsesem printre hiperbolele curentelor literare uneori vorbeam pe mișcătoare dealuri cu umbrele zeilor evadați în condiția umană ca spre o a îmblânzi

insuportabilitatea lumii de cretini aliniată pe două rânduri ca pentru defilare de sfintele sărbători comuniste cu mai mult fast decât pentru ospățul divin exploatați și exploatatori

eu dacă am putut supraviețui în această lume de-a-ndoaselea este pentru că la nașterea mea ursitoarele mi-au adus scutul

lumea nu crede în lacrimi are nevoie de lucruri palpabile trăiești printre ființe și obiecte invizibile care-și schimbă mereu starea în funcție de palpitațiile sufletului tău îndărătnic căruia

foarte mult timp am vrut să-l contrazic pe aristotel foarte mult timp nici nu am avut somn tot frământându-mă cum o să-l întâmpine aristotel pe viitorul alexandru macedon al poeziei cum o să

ceea ce mă definește este imprevizibilul nu mai am înțelegere pentru atâta lume sensul faustic medieval mă urmărește ca năvălitori fără discernământ îi chem pe toți pe teritorii fantastice

perfecțiunea nu există decât în artă în poemul acesta niciodată în viață niciodată chiar dacă vrei să definești ipocrizia ideile despre politețe se sfărâmă precum moleculele rămânând doar

literatura nu este pentru toți poezia se referă doar la mulțimea vidă a citi este un arhaism de sec XX de la erasmus din rotterdam genealogia prostiei este fără margini nu există rețete de a

când ai să vii și ai să treci vei ști poemul albastru a fost scris printre uragane mari epopei descântate pe schiuri și trupuri ucise aflasem de sufletele a căror viață nu fusese

viziunea lui thomas carlyle din cultul eroilor nu este aplicabilă la lumea noastră frigul din miezul verii are o singură justificare întotdeauna când vine solstițiul de vară și se așează

am plecat cu sorcova pe malul gangelui la varunasi să colindăm viii și morții să creștinăm lumea se apropia epifania și mahatma gandhi trebuia să dea un răspuns lumii să se pronunțe dacă

nici de sărbatori nu mai vorbesc cu prietenii unii și-au trimis nevestele să îngrijească bătrâne paralitice în spania sau italia de teamă că vocea mea seducătoare le-ar putea amenința și le-ar

se apropia cu pași de felină hrănită numai cu sângele unei herghelii de stele-nvinse fără s-o știe asasinii mei își pregăteau moartea ca naufragiu pe insula pustie a șefilor de stat comunist și

de lucrurile complicate mă apropiasem prea mult a vorbi despre complexificare filosofie a celor care își

mereu mi-am spus nu vei avea bucurie mai mare pe fața pământului decât să-ți vezi băiatul așteptând cu emoție să-ți spună cum a luat primul 10 la ora de caligrafie cum desenează el cele mai

măcar să termin această povestire auzită de la mocanii ascunși în rogoz de frica împăratului după răscoala lui horea cloșca și crișan neamul meu s-a așezat peste mine în straturi succesive și

nu înțelesesem prea bine cum trecuse vara și încă o toamnă fără să știu când ai să vii cât va trebui să merg până în miezul pământului să nu mai treci pe lângă esența lucrurilor totul