O toamnă ca atunci

Când deschid ochii dimineața la ora 7:15 cerul își deschide și el norii și albastrul după blocurile din București iar el, lângă mine, îmi spune să închid alarma. Urmez rutina zilnică în timp ce mi se dezmorțește corpul – mă uit să văd dacă am mai îmbătrânit cu o zi sau dacă m-am mai îngrășat. Mă-ndrept către inimă și o las să aleagă ce muzică vrea să asculte. Îmi pieptăn părul lung și-mi pun negru la ochi. Motanii se alintă la picioarele mele. Ce zi este astăzi? De la o vreme beau cafea des, chiar zilnic aș putea spune și am senzația că timpul se învârte în cerc. În ocolul ăsta al lui am ajuns acum mulți ani când, tot pe vremea asta, deshideam ochii într-o cameră cu pereți albi într-un bloc din Militari sau într-o cameră de cămin pe Strada Occidentului și, timid, în spatele unui perete cu uși cu geamuri multe, pătrate, undeva pe lângă Gara de Nord. Și atunci, ca acum, obișnuiam să beau cafea sau 3 în 1 alături de o țigară, două, trei. Am crezut mereu că în viața asta există lucruri demne de pus în ramă, lucruri de zi cu zi, fără o mare însemnătate și lucruri pe care le dai timpului să le uite. Doar că nu mereu am știut care e care și în felul ăsta poate am uitat ce trebuia să țin minte și viceversa. Nu mai știu, de exemplu, liniile fine din jurul ochilor în mijlocul unui zâmbet sau buzele strânse pe o țigară, parfumul mâinilor sau vârful degetelor cu burice albe. Tonul vocii, căldura palmelor, jocul de umbre pe chip. Nu mai știu nici discuțiile purtate înainte de a se crăpa de ziuă sau cele între gurile de cafea, dimineața și nici măcar cele din urmă cuvinte – doar fragmente pierdute dintr-o altă lume. Toate astea se numără în rândul celor uitate, ferecate, ascunse, secrete peste care a curs viața mai departe cu valurile ei imprevizibile. Când se lasă seara în zilele astea de toamnă și noaptea intră în cameră cu senzualitatea ei ca de fată tânără îmi privesc uneori corpul și umbrele întinse pe el și mă gândesc că timpul a fost bun cu mine – nu mi-a răpit nici frumusețea și nici albul pielii. Aș putea să mă întorc acum atunci și străzile încă m-ar recunoaște. Aș putea să-mi imaginez că am întors clepsidra și că timpul s-a scurs înapoi. Mergând azi prin București cu lumina galbenă a amiezelor de octombrie împletită la picioarele mele mi-am imaginat că fac la dreapta și nu la stânga și-mi duc pașii în continuare în linie dreaptă până văd gara bătrână, ca un monolit din alte vremuri și știu că, trecând de parc, la capătul liniei de tramvai, după ce traversezi intersecția, e un magazin cu lămpi. Acolo, în clădirea de lângă, așteaptă un lift vechi și mic cu pereții din geamuri în care cu greu intră două persoane. Liftul acela te duce la etaj unde, în dreapta ta, este o ușă care se deschide spre camere ce merg în cerc, la fel ca viața. În camerele acelea dorm pe sub podele și la colțurile pereților lucrurile ascunse. Acolo plutește în aer mirosul de detergent cu flori iar lumina de bec îmbracă pereții în galben când se întunecă devreme. Noaptea se aud mașini din stradă iar felinarele de-afară aruncă umbrele ramurilor în camerele tăcute. Acolo somnul vine mereu după miezul nopții și întârzie într-o dulce amorțeală dimineața pe sub perne și plăpumi. Ploile reci aduc cu ele mirosul de vin fiert iar fumul de țigară se împletește pe buze în rotocoale care cer să fie sărutate. În spatele ușilor albe cu geamuri mici și pătrate te transformi în panselă și-ți lepezi corpul vechi ca un fluture alb ieșit din cocon. Dormi mereu cu ochii întredeschiși, de teamă ca somnul să nu te separe de adâncitura pe care o lași pe salteaua tare. Măsori timpul în bătăi de inimă și-n vibrația aerului cald până dimineață. În lumina noii zile îți aduni bucățile de pe fotolii, mese și podele și te reconstruiești, de fiecare dată cu o piesă lipsă, pierdută pe sub pat, pe sub canapea sau prin bucătăria mică, așteptând să fiarbă cafeaua. Acolo crești ca o floare rară fără rădăcini, adăpostită la umbra neclintită a pereților. Acolo înveți să-ți deschizi brațele și să-ți lași corpul pradă iubirii, să aduci liniște cu vârful degetelor lungi, să culegi sclipiri de ochi și să-ți acoperi pieptul cu ele, să legi fire invizibile între inimi și să spui te iubesc. Tot acolo înveți să te frângi pe interior, pe tăcute, să plângi fără lacrimi și să pleci fără să ieși pe ușă. Înveți să devii una cu obiectele inanimate ca o statuie frumoasă de care uiți și să-ți ștergi urmele pașilor de pe podele de parcă nu ai călcat niciodată, desculță și goală, pe-acolo. Acolo, în camerele alea vechi din blocul mic și gri de la colțul intersecției aglomerate este locul unde am lăsat lucrurile uitate de timp. Cine ține oare cheile de la ușile acelor camere acum? Ce alte povești au fost scrise acolo, peste secretele măturate ale unei toamne de demult? Cine poate să știe că între acei pereți, cândva, timpul a stat în loc? De-atunci viața a mers mai departe și a înflorit în mine cu toată dragostea pe care am căutat-o cândva acolo. Anii au trecut cu tot ce puteau aduce, m-au modelat ușor, ca un râu răbdător peste pietre tăioase și au lăsat să doarmă umbra fetei de-atunci, închisă în camerele acelea tăcute. Toate amintirile ei, tot ce a fost spun și nespus, filmele, muzica-n boxe, țigările în scrumiera mare de pe masă, vinul din căni desperecheate, cafelele de dimineață, aici ești acasă, cheile pe inel, kimonoul negru, cearșafurile calde, ochii scăpărători, buzele, palmele, trupurile, ai tremurat, ești așa de frumoasă, oglinda spartă, omleta cu brânză, rămâi, fruntea pe piept, când sunt cu tine sunt liniștit, vrei să fii nevasta mea, dormi, nu știu ce să-ți spun, nu știu ce-i cu mine, am vrut să mai fiu cu tine odată, știi că o să ies pe ușă și nu o să mă mai întorc niciodată aici. Este o toamnă ca atunci pe străzile din București iar anii ne-au închis pe-afară.