Camelian Propinatiu

Romantism nu înseamnă neapărat inexigență.
Poetul nostru național, Mihai Eminescu, era un romantic care se îngrijea tare mult de cum îi sună versurile.
Doar că, fără Beethoven, romanticii n-ar fi avut curajul să fie!
În mod curios, vizunea Titanului profilat pe un cer nocturn răvășit de furtună mi-a făcut dor și de Hammerklavier, și de postuma \"O-nțelepciune, ai aripi de ceară!\", unde se deplânge tocmai distanța dintre om și zeu mărită prin risipirea poeziei naive.

Dzice Sociu:

„mă simt rău &/ mă caut pe google/ e 11:30 miha la maternitate/ de trei ore/ mi-e greață &/ n-a apărut nimic nou despre mine“

Îl înțelegem mulți.
Dar s-au comis infracțiuni! Când de două luni exista altă cale în literatura română spre mica noastră publicitate: a lui Nino Stratan!

Și totuși, monitorizarea colecțiilor de poezie e un fapt pozitiv.
Statul nostru ne asigură (ca întotdeauna?) cititori cerți!

Consecința acestei cuceriri a \"demnității hârtiei\" va fi că, lângă Liviu Ioan Stoiciu și Bianca Marcovici, vor înțelege fenomenul poezie.ro si alți poeți deja consacrați.

Profesorii în grevă au cerut tichete de masă și de cărți.
Paradoxal, nu este exclus să le dea vreun Nastratin Hogea numai de-alea de cărți, pe care aceeași domnișoară de la cassă nu le va admite ca valabile de salam și cașcaval!

Aveți un suflet din alt secol.
Galaxia Bill Gates înlocuind Galaxia Gutenberg, există cel puțin perspectiva ca textele noastre, apreciate sau nu, să dăinuiască până la întâlnirea cu cititorul nedezumanizat, astăzi sufocat printre tot mai numeroșii pragmatici, vremelnic dominanți ca și celelalte mașini.
Atunci, peste abisul temporal, nerezonanța la bășcălia postmodernistă sau la altă modă nu va mai conta.
Vă veți afla printre autori cu aceeași mișcătoare generozitate sufletească.
Așa că ascultați sonatele beethoveniene, pentru o transfuzie de curaj, și continuați cu aceeași aplecare duioasă spre tragedia perpetuă a celor mulți și umili!
Vizibilă și din cer.
Căci nu scriem numai pentru oameni, ci și pentru sfinți!

Comportamentul japonez în acea Chină invadată pentru a o ferici într-o așa-zisă sferă de coprosperitate a fost într-adevăr salbatic și a atras în 1945 decizia privind utilizarea fără milă a bombei atomice și a mult mai cumplitelor ploi de foc peste orașe de lemn și hârtie, peste civili necombatanți.

Fără îndoială, manualul japonez, dacă reduce Nanjingul la o singură frază, e un scandal.

Ce îți lasă însă un gust de Tien An Men este regretul că junii demonstranți chinezi nu își duc furia până la capăt, ezitând cu grijă a se ocupa și de reflectarea în manualele chineze a genocidului practicat în Laogai, in Gulagul Partidului Bolșevic Chinezesc, pe vecie la putere, constructor tenace astazi al capitalismului combătut cu atâta vărsare de sânge de marele, veneratul încă, tovarăș Mao.

Este ceva diavolesc in piatra aceasta.
Un fel de sfidare, de anti-smerenie, o încordare a mușchilor pentru a intimida, cu ei și cu ea: ei, care, ai, mă, curaj să o ridici și să te faci că dai?
Mai ales nu va ridica nici o femeie piatra de foc și nici bine este să se încumete.
Căci, veșnică eretică, ea va trebui să lepede ceva, poate chiar necredința ei.

Cum nu e bine să calci peste argintul viu când săgetează spre omul-țintă..
Sau să te pui în potecuța unei broscuțe cu gurița cusută cu ațișoară roșie.

O piatră funerară pe care scris este doar: uite ce lucruri minunate pot dura, dar nu pentru voi!

Nu păcătuim prin lipsa de sens a vieților noastre ci prin lipsa de sens a... sensurilor pe care, în nimicnicia umană, ni se pare că NOI le atribuim la ceea ce ne e dat să fim.
Pe când nuca e mută, iar nucul ne apare întotdeauna înțelept, prin foșnetul său enigmatic el nepronunțându-se asupra existenței, ci doar trăind-o vizibil și pentru cei ce nu îi aud seva urcând către lună.
Această închidere a poetului și mai ales a poetelor într-un dincolo de sens și de cuvânt se poate lesne dobândi în noaptea Sfântului Gheorghe, când nucul ar trebui să înflorească și să se scuture instantaneu, tocmai pentru că s-ar jena a se împopoțona ca un gutui, mai ales pe lună plină și când în aer sunt amintiri de fum.

Domnul Galateanu este un bun român, deoarece Biafra spirituală pe care o construiește capitalismul Top 30000 cauzează la siguranța națională.
Contra violetei limbi europene, English (United States), nu te aperi cu elicoptere Dracula, ci cu vrafuri de cărți citite. Conspectate chiar.
Tineretul, însă, nu e niciodată vinovat.
Dealtfel, incultura sa va crește exploziv prin scăderea erudiției în rândurile resurselor umane ale învățământului nostru neatractiv ca leafă.
Nu prea mai are cine să argumenteze credibil superioritatea lui Beethoven asupra lui Bâtă din Văleni.
Iar tipul uman propus de tembeliziuni ca alternativă idealului educațional din școli nu prea le are cu cultura.
Din păcate, bibliotecile se vor mai confrunta cu frecvența redusă, începând cu cele liceale, pe toată periada Tranziției.

Deși toamnă, deși ceață, am urcat cândva în minaretul moscheei constănțene, pentru că părăseam orașul după un an de vis, în care contemplasem marea în toate anotimpurile, și căutam să mă asigur de o grabnică revedere printr-un gest straniu, ca al magilor.
Sus, ca orb, dintr-o dată rumoarea stradală s-a potolit și am început să simt în nări aerul marin iar în urechi îmi sunau, poate din memorie, poate din real, prăbușiri de talazuri.
Și brusc o dulce voce feminină a prins a zice dinspre faleză “Floare albastră”, apoi altele altele, inclusiv “Scrisoarea I” și “Luceafărul”, cu un nimerit fond muzical cosmic, vreme de două ceasuri de încântare.
Părea că boxele ar fi fost plasate chiar la monumentul cu arcade și că Eminescu dialoghează singur singur cu marea! (Când am coborât, am văzut niște cabluri ieșind din micuțul Muzeu al Mării.)

De atunci nu mai cred că Eminescu nu mai este printre noi.
Și nici că poate fi lichidat de cei mai experimentați și mai bine plătiți killeri.

Astfel de experiențe (“peak experiences”, cf. Maslow) lipsesc neînțelegătorilor geniului eminescian.
Cine nu a avut norocul de-a fi privit vreodată cu adevărat luna sau marea, “plece dintre noi plângând”!

Dragă Dana


Petru Dumitriu este un prozator al Epocii Dej, lăudător al Canalului Morții și semnatarul unui excepțional roman călinesciano-balzacian, \"Cronică de familie\", asupra detaliilor de interior fiind plauzibil consiliat de Henriette Yvonne Stahl, alegație de verificat pentru că poate fi zvon denigrator după trecerea sa prin Poarta Brandenburg spre o strălucită carieră occidentală.

De Norman Manea am fi putut de foarte bine auzi dacă eram tot atât de realiști precât prietenii noștri unguri și îl sprijineam cu puterea de două-trei ori mai mare a statului nostru.
Cu certitudine nu scrie mai rău decât recentul Nobel laureat Imre Kertész.

Despre Radu Mareș, criticul Mircea Iorgulescu scrie așa:
\"Radu Mares (n. 1941) nu este un necunoscut, chiar daca este un autor, astazi, de redescoperit. A publicat putine carti, patru sau cinci cu totul (debut editorial in 1972). Una dintre ele, romanul Caii salbatici, a aparut in 1983 si se afla sau ar trebui sa se afle pe lista - lunga - a celor mai importante scrieri romanesti in proza de pina in 1989.\"
(Cf.http://www.revista22.ro/html/index.php?art=298&nr=2002-12-23)

Pe scurt, rezum eu, \"caii sălbatici\" sunt tinerii României bolșevice, iar scena de un simbolism evident este aceea a castrării unui armăsar, la care asistând din întâmplare, leșină profa de franceză.

Sorin Alexandrescu este nepotul lui Mircea Eliade și lucrează la Universitatea din Amsterdam, fiind și președintele Asociației Olandeze de Semiotică. L-a consiliat pe Emil Constantinescu și ne-a dat idei privind noua Bibliotecă Centrală Universitară, cea mai frumoasă și mai importantă clădire ridicată în Bucureștiul Epocii Iliescu.
A supus spre recunoaștere occidentalilor poeții și prozatorii români, iar pentru noi a publicat cu ecouri de mlaștină probleme de bază ale reconstrucției:
Paradoxul român, 1998
Privind înapoi, modernitatea, 1999
Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice, 2000

De fapt, nu componența în sine a listelor este hiba, ci faptul că lăsând un loc rezonabil pentru preferințele personale, cei ce propun un asemenea traseu nu se pot înțelege asupra constituirii unui comando de autori incontestabil obligatorii.

Mulțumesc pentru trecere!

Paradoxul pedagogiei este că pe măsură ce această știință, sau mai degrabă practică, se adâncește și se diversifică, progresul ei nu pare a sluji la nimic, pentru că starea de fapt impune oligopedagogia, adică educația minimă, tineretul fiind format pentru viață de alți factori decât o școală ai căror slujitori sunt din ce în ce mai disprețuiți și de mai marii lor ierarhici, și de autoritatea locală, și de părinți. Astfel de factori sunt: televiziunea, discoteca, Cybercafe-ul, mallul, cartierul, stadionul. De aceea, cred că viitorul științei pedagogice ține de flexibilitatea de a recunoaște tăria acestor influențe educative, a le lua în serios, a le adapta idealului nostru educațional și a le pune în slujba copiilor.

După ce Vadim s-a lepădat de Antonescu, a mai câștiga capital politic sau publicistic dând în el, cum fac Cârcotașii Primei TV, e cam același lucru cu a propune oportunist o statuie la Casa Scânteii pentru un papă în curs de beatificare.
De fapt, e firesc ca românii să ridice o statuie Papei Ioan Paul al II-lea, măcar din catolicism sau din impulsul unora de a trece la catolicism, dacă despre contribuția marelui polonez la căderea comunismului manualele școlare sau televiziunile n-au vorbit destul, încât bășcălia să nu mai fie posibilă.
Problema este că rândul acestei statui vine abia după ridicarea uneia pentru Soljenițîn, chiar pe soclul leninist, și a alteia pentru Gorbaciov, între Herăstrău și TVR, unde zâmbea cândva simpaticul călău Stalin.
A așeza alți ruși/sovietici pe aceste locuri de mare umilință națională este o demonstrație că uzăm de o libertate reală, este deci un mod de a exorciza marele rău al bolșevizării rezultate din faptul că am fost învinși în Războiul Sfânt.
Cu deosebire se cere a-i intimida pe șobolanii roșii înălțându-l imediat pe Soljenițîn pe soclu, înainte ca trecerea sa în nemurire să-l readucă în actualitatea mediatică occidentală.
România, ca țară nefondatoare UE, ar da în asemenea situație protocronistă o merituoasă lovitură de imagine.

Să ne amintim cum își începe Mircea Cărtărescu în Jurnalul Național articolul “Apus de mămăligă”:

Aflăm de la cronicar că “Fost-au acest Ștefan-Vodă om nu mare de stat, mânios și degrabă vărsător de sânge nevinovat. Adeseori la ospețe omorea fără giudeț (fără judecată – n.n.)“.

După cum toți știm, mai avea și alte obiceiuri proaste: iubea muierile într-atât, încât se zice că, o generație mai târziu, mai toți moldovenii semănau cu el… Puterea fiind, timp de 47 de ani, concentrată exclusiv în mâna sa, cred că nu greșesc istoricii care văd în el un caz, tipic pentru Evul Mediu, de tiranie locală(…).

Și autorul Enciclopediei Zmeilor continuă tot așa, pe alocuri mai corosiv decât s-a scris mai sus despre Eminescu!
Fără să se mai iște nici o polemică.

De observat totuși accidentul că nici activiștii culturali fanatici și talentați, nici măcar Goebbels sau Jdanov, n-ar reuși să organizeze la noi aniversări de mare calibru pentru alte portdrapele decât Eminescu sau Ștefan cel Mare.

De pildă pentru Maiorescu sau Dobrogeanu-Gherea!

Gloatele nu s-ar urni. Din simplul motiv că spre deosebire de nemții lui Schiller de la Weimar și Heine de la Paris, românii nu numai că nu au realizat la căderea Imperiului Sovietic unitatea națională, dar au avut o intelectualitate, o avangardă, atât de postmodernă și de corectă politic încât nici măcar nu și-au pus problema secării Prutului dintr-o sorbire, deși beneficiem de o groază de politicieni hidraulici – este ceea ce va ului generațiile de mâine când vor răsfoi presa liberă la Biblioteca Academiei!

Așa că Eminescu, chit că pre mulți îi exprimă mai bine armonioasele manele, va rămâne multă vreme nepereche, adică poet național, măcar până va intra-n uie și România de Est.

În decursul unei săptămâni mai întâi scrieți despre “Cei neînsemnați” o pagină de o sensibilitate amintind generosul socialism înecat în sânge, la 13 decembrie 1918, poate pentru totdeauna, apoi alegerile (cu un electorat care a învins surprinzător și manipularea TV, și mita guvernamentală, și arbitrajul!!!) vă prilejuiesc a-i ponegri drept creduli și leneși!
În plus, textul Dvs. “Ca să ne fie mai bine, maică” declară corupția noastră o fatalitate, iar povara reformei “o aruncă pe spinarea maselor largi populare” prin: concedieri decise de înșiși falimentatorii, privarea de asistență medicală, neasfaltare.
Ceea ce pe cale financiară înseamnă că din trei paie, unul se dă “căpușelor muncitorești”, două se rețin pentru “păduchii cocoțați în capul țării”, cum îi numea o pensionară ceapistă pe politicienii noștri, iar ce mai rămâne din maldăr se alocă tocmai românilor obișnuiți cu mizeria ca măgarul lui Nastratin, care i-a uimit pe analiști trecând la cele veșnice tocmai când fusese dezobșnuit a mai consuma produse alimentare.
Or, acesta nu este acel liberalism de la care atârnă, putem zice, progresul țării, ci nepăsare de om nazisto-bolșevică.
De fapt, noi avem o intelectualitate deja nefuncțională și puținul ei efort de a simți, a gândi și a scrie trebuie orientat cât de cât pragmatic: descompunerea morală a amărâților se constată, vinovăția unei clase politice care ne-a împins spre un statut de fostă republică sovietică nebaltică se strigă.
Acesta și este rostul exprimării noastre: cei neînsemnați nu prea citesc, nu-i doare că-i biciuim; în schimb, ăia alintați, de o maică Guica, drept “păduchii cocoțați în capul țării”, primesc de la care lecturează pentru domniile lor măcar revista presei, la cafeaua de dimineață, sau anumite rapoarte cu judecăți analitico-sintetice despre starea opiniei publice, în fapt de seară.

Exceptând pe marii investitori, poate că nimeni nu mai votează politicieni români în nădejdea mai binelui.
Ar trebui analizat cu finețe dacă nu cumva președintele Băsescu a fost ales și la mișto, din anticiparea de a le complica celor de sus, indiferent de culoare, recuperarea marilor investiții electorale.

În rest, înțeleg de la domnul Gălățeanu că:

a) La noi, unde sunt codri verzi de brad, corupția e fatal naturalâ și nu poate fi lichidată din motive oarecum fasciste, adică din cauza realismului democrației, deoarece care e problema dacă treaba pentru care ai dat mită ți se rezolvă?
b) Cum în orice țară există oameni săraci și foarte săraci, este tot atât de fatal să existe și îmbuibați, numai că, intelectualicește reflectând cu gândirea, ajungem la a emana judecata de valoare că e mai hoți muncitorii și țăranii care muncește de formă decât șmecherii care fură sub diferite forme.
c) În spitalele la nivel european făcute doar în București și în celelalte orașe mari, vor fi încadrați fatal tocmai medicii refuzați la export din spitalele amărâte, în cincinalul cât țăranii se vor împuțina dramatic, autolichidându-se ca clasă.
d) Nu numai că nu trebuie asfaltat și Magheru, și Prăbușirea între vii: dincolo de centrul Capitalei, noi trebuie să dezasfaltăm tot, pentru ca prostimea să simtă cu aparatul respirator ce o desparte de oamenii deștepți, anume o clasă politică fatal inocentă, ca asfaltul.

Mai greu de lămurit fiind de ce e dator alegătorul să facă treburile pentru care se autoplătește politicianul și, mai ales, de ce să se pună proletarul român pe o muncă îndârjită și de bună calitate când capitalistul său n-are nevoie de ea, deoarece profitul său vine doar din munca lui!

Sunt și mai mirat decât dumneavoastră, domnule Zabet!
După ce ați spus în eseul de la adresa

http://www.agonia.ro/index.php/essay/89896/index.html

marele adevăr despre Basarabia și am crezut că ne aflăm pe aceeași baricadă a românismului constructiv, brusc faceți cadou cui n-are nevoie de el nu o diversiune de trei lei ci un eveniment epocal, anume stricarea unanimității votului într-un regim totalitar, cum au reușit brașovenii amplificând revolta muncitorilor secției 440 de la IABv!

Cât despre NPCR, personal mă consider un postmarxist care nu ezită a digera unele versuri de ură de clasă precum, la D. Dediu:

Are stapanul meu un caine
Care zilnic mananca o paine,
Dar de mine nici ca-i pasa
Ca-s flamand si fara casa.

Ah! Ce as vrea eu stapane?
Sa ma transform din om in caine
Nu sa rod conserve straine,
Ci, sa ma satur ... cu tine!

Nu de alta, dar ceva spaimă băgată de NPCR în burghjejii din Top 300 ar putea genera oarecare îngrijorare sus că sub oligarhie noi nu avem clasă de mijloc (deci nici intelectualitate funcțională!) ci doar un fel de proletariat în stare de orice!

Gulagul românesc și-a avut contribuția sa la înapoierea de azi a României față de suratele ei din Est, inclusiv unele desprinse din Imperiul Sovietic.
De aceea, orice mărturie trebuie citită cu respect și cu toată atenția.
Relatarea dăruită nu numai tinerilor de dl. Adrian Munteau este cu atât mai prețioasă cu cât prin precizia detaliului și sobrietatea explicațiilor se apropie de canonul impus de Soljenițîn și, la noi, de Ion Ioanid.

În plus, exceptând rarele apariții ale revistei \"Memoria\", dacă televiziunile tac, problema pare a fi dispărut complet de mirata de neîmpliniri conștiință românească.

Silvia,

Avem în comun mai mult decât a lua în serios poezia până la a o face mod de existență:
rădăcinile mele sunt basarabene! Știu ce înseamnă baștină, jițel, răsărită, poamă! Și chiar gorkii!!!

Las\' că-i bine!

Poezia ar fi mai ușor percepută ca obiect liric dacă textul ar fi descompus în imagini astfel:

cercurile au punctul în mijloc
o lună plină prinsă de omoplați
cuprinsul e într-o tablă de inimă
scrisă la colțuri de toți elevii cuminți
ai toamnelor noastre
și aici lași urmă pe sarafanul pepit
pantalonul sărutul ți-au rămas scurte
udă buretele
înainte să sune de tot o pisică albastră

Ca toate textele voit nesentimentale, și acesta exprimă în mod necesar “ultrasentimente”.
Ultrasentimentele sunt nu numai de o altă intensitate decât sentimentele.
Ele sunt în primul rând mai încăpătoare.
Ca un Carrefour față de Textile-Încălțăminte.
De aceea, fiece lector își poate oglindi în ele câte ceva din cele memorabile ale vieții.

“Raportul de gardă” pare atunci a reflecta evoluția unei boli grave: pierderea adolescenței, asumată de bolnav uneori cu intratabilă fascinație albastră pentru ceea ce va să vină!