O statuie a Papei Ioan Paul al II-lea, în fața Casei Presei Libere...

O statuie a Papei Ioan Paul al II-lea, în fața Casei Presei Libere... Săptămâna trecută, Corneliu Vadim Tudor, președinte de onoare al PPRM, a făcut un anunț a cărui sinteză a rămas stabilită în titlu. Se știe că în existența recentă a acestui partid lovitura de imagine este deja o specialitate a casei, mai precis intenția. Efectul, până acum (ne-am luat această rezervă temporală cu scopul de a ne găsi indulgența necesară unui demers jurnalistic), nu știm cum, dar nu coincide niciodată cu momentul alegerilor... Pentru a compensa, probabil, o asemenea stare de lucruri, strategul partidului a înțeles că, pe lângă insistență, rapiditatea este și ea o cheie a succesului, de la calul mongol și până la golul olandez, trecând prin fregata nordică. Așa că, numai ce sculptorul Florin Codre a deschis gura, pentru eliberarea unui porumbel de culoare papală, la o discuție, ca simplă sugestie, președintele de onoare s-a și grăbit să așeze încă o temelie statuară în noua dimensiune culturală a partidului și a efectelor acestuia în cultura plastică a românilor. Este o inițiativă de luat în discuție, mai ales că ziariștii, în drumul lor spre albul candid și radiant al monitoarelor, în unele cazuri poate chiar și inhibant, trecând mereu pe lângă monumentalul personaj, ar putea să fie mai spășiți și chiar ar fi posibil să înțeleagă corect acea referință teologică din testamentul remarcabilului suveran pontif, “Să nu vă fie frică!” Iar faptul că trupul Papei Ioan Paul al II-lea era încă pe catafalc, atunci când la București i se previziona statuia, este doar un detaliu, o excepție de la o regulă, a lentorii spiritului nostru istoric. Cunosc, sau cel puțin am auzit, că acest papă a contribuit la căderea comunismului, știu că ne-a vizitat țara, am aflat și că în Piața Presei Libere a fost amplasată, până nu de mult, statuia lui Lenin, totuși, undeva, în urma unui zâmbet doct, rămâne mirarea... Fără a fi sculptor, deci fără a susține că eu voi face monumentul, propun încă o variantă a comerțului cu iluzii pe stoc: statuia lui George W. Bush, lângă stația meteorologică de pe Vârful Omu. Și el ne-a vizitat țara, iar tatăl lui a luptat, de asemenea, împotriva comunismului, fiul luptă și astăzi... Unde mai punem că în acea piață, unde ni s-a dat un sens istoric și unde am fost încurajați în stil american, a fost și ultimul discurs al lui Ceaușescu în calitate de conducător al forțelor armate? Inclusiv fuga... Plus curcubeul de la vizita lui Bush! Ce?! Acelui entuziasm putem să-i găsim vreun cusur? El nu ar putea să ne rămână reper? Din aceste motive, care nu pot să fie socotite decât ca obiective, legătura cu statuia, cât și cu stația meteorologică, de altitudine, mi se pare a fi evidentă, realizabilă, sănătoasă. Iar legătura subtilă a românilor cu vremea ar putea să rămână sugerată, evidențiată, clarificată, cum doriți... Literatorul, nr. 9-10 (61-62), 15 martie 2005