Tudor Gheorghe Calotescu

se putea naşte infinitul pe când bãrbatul tot cercuia nimicul ca pe o butie cu ambrozie înainte de marea zidire a iubirii ........................... mãnãstirile cresc în jurul

iar zãrile se cutremurã ca şi cum un dement frumos scãpat de realitate dintr-o divinã eroare loveşte timpanul cu un baros de potcovar cum bat uneori fluturii aerul ritmat înainte de

nu mai vezi schelele nici oasele rupte nici inimile zdrobite pentru ca acest mirific spectacol sã fie iar toate aceste scene oricât de improvizate ar fi cumva la limita siguranţei aratã

nici dorinţei nesãbuite de a tot avea ca un alt fel de a te droga cu infuzie de tine însuţi oricum nu existã decât o micã oazã unde se pot adãpa sufletele înainte de a pleca iar poeţii

când îmi era teamã de viață mã ascundeam în lanul de in din faţa blocului meu cu faţa întoarsã spre cer numãram macii din doi în doi şi-mi îngropam degetele în arãtura reavãnã de fapt

nici mãcar eu dar tot caut un loc de respirat cât mai departe de respiracii buluciţi în aşteptarea unei şanse la neşansã oricum cobor din viaţã ca dintr-o expediţie polarã şi mã simt precum

faci risipã de flori din palstic cum risipesc muritorii din neştiinţã nemurire dupã nemurire într-o nebunie totalã arunci cerului lacrimi niciodatã plânse întreg oprite ca un nod în gât de

sub bolţile înalte şi aurite deşi eşti zidit în fiecare bisericã precum o anã nedumeritã bãtut în cuie urcat pe cruce pictat din lacrimi cumva trist printre sfinţii tãiaţi ori

nu mai căutați un alt sens vieții așteptând momente potrivite pentru viețuit sau ascunzându-vă în spatele iluziei ca după o perdea transparentă din lână de a(n)gora în speranța că veți

Au trecut aproape trei decenii de la așa zisă Revoluție dar RIDICOLUL apucăturilor tovărășești nu a încetat niciodată! Deși au pretenția de a fi numiți domni, majoritatea politicienilor care ne

să nu cad în desuet te voi iubi la fel fără inimi de pluș și declarații scrise între prânz și cină te voi iubi așa cum... așa cum nu m-a învățat nimeni fără modele din telenovele ori

stigmatizații mei din rândul doi de zei goliți paharele și râgâiți a înalt șapte stele de căciulă măcar să văd palmele roșind ca la primul dezbrăcat pe lumină a evei a afroditei a mai știu eu

sunt mai liberi decât orice închipuire oricâte potcoave le-aș bate urmele lor rămân invizibile pe cer doar o adiere de primăvară stă mărturie tuturor iernilor și e atât alb în fiecare

când tu îmi strigai că mă iubești iar eu îți șopteam vulcanic teorema lui pitagora ca un dement ridicam la pătrat fiecare închipuire găuream cu vârful compasului harta lumii noastre să

fericirea sare șotronul iar copilul acesta neastâmpărat din inimă încă ar mai face tumbe prin zăpadă mă dau cu el odată peste cap și din flori albe vindec întrebarea oricum nimeni nu mă mai

te-aș întreba doamne despre prima zi de ce a trebuit să faci mai întâi lumină probabil că întunericul era deja și cuvântul doamne poate că înaintea lui a fost un gând că lumea ta nu e făcută din

nici adânc nici mai adânc decât adâncul inimii lui iar setea cămilă ratată crește ca dintr-o fata morgana precum creștetul nisipului în bătaia vânturilor la fel se înmulțesc miliarde de

oricât aș reduce la absurd relatiile dintre noi nu reușesc să-mi demonstrez mai nimic nici de ce nu mai am loc în mine nici de ce-mi curg lacrimile așa de invers ca și cum oceanele s-ar vărsa

ca un anunț că se mai și moare din când în când asfaltul miroase a ploaie de vară traversez pe verde pragul dintre zile golesc buzunarele într-un birt de cartier cu patimă cu păcat desfac