am învățat în sfârșit să râd precum dacii

Spunea cineva despre noi, despre romani, "pe astia, domnule, nici dezastrele nu-i mai sperie, parca nu i-ar mai interesa de nimic". Poate e in asta o intelepciune, daca ar fi una asumata ca cea din poezia ta. E un soi de curaj si de act eliberator in tot chinul vietii pana la "rad ca dacii" si nu imi mai pasa de dezastre. Intr-unul din momentele alea ne dam seama din ce suntem cu adevarat facuti. Asta e puterea, iar puterea da dependenta chiar daca e exercitata de noi doar asupra noastra, incepe sa ne placa sa ne stapanim.
Sper ca nu am divagat prea tare si am fost coerenta :-).
O zi buna!

In niciun caz. Va multumesc!