Foc de paie

delimitarea între oraș și sat, între fericire/ câștig (făcând parte din zona și atmosfera orășenească) și lăsarea sinelui pe acea margine (ca margine a orașului!), în satul de stuf. Pe urmă, joaca cu focul, nu întâmplătoare, ci din rațiuni ale orgoliului și poate ale așa-zisei superiorități a celui de la oraș, vizavi de cel de la sat. Apoi, asumarea unei vine doar pentru a te transforma în protector!
Frumoase și vii imagini, ca și simțiri!

Vă mulțumesc mult pentru lectură și apreciere! Mă bucur că imaginile au ajuns la dumneavoastră

Textul are un impact puternic asupra cititorului prin multiplele înţelesuri pe care le percepem.

Multumesc! Scriu dintr-un loc necosmetizat ,iar faptul ca ati vazut ceva valoros in asta, ma atinge.

Îți mulțumesc! faptul ca ai simțit asa profund scrierea mea ma bucură sincer

este exact genul de poezie pe care îl iubesc cel mai mult, și, chiar dacă sunt, cred, prozator, îmi permit din când în când câte un comentariu, fără mari pretenții și teoretizări, doar câteva vorbe spuse cu inima. Tema, generoasă și larg răspândită, a unei iubiri inegale, social vorbind, prinde viață într-un mod magic în doi copii (care sunt mult mai mult decât doi copii), ea dorindu-și să se înalțe, el temându-se să dorească, scenariul de vendetă siciliană din cinematografia italiană a anilor cincizeci, sfârșind tragic, ireversibil tragic, într-o cenușă antică peste un Pompei umanizat și actual. Farmecul poveștii se stinge brusc în agresivitatea actului incendierii, reînviind miraculos în ultima strofă:
„I-am implorat să te ierte,
să nu cheme poliția.
Spun că m-au iertat și pe mine.
Dar eu văd că nu,
când tușesc cenușă.”
Tare frumos!

Va multumesc pentru lectura si pentru felul in care l-ati simtit...este un text care nu a trecut prin prea multe filtre, poate emotia ajunge mai departe cand nu o corectam...