Pământ de flori

Citesc și mă lovește imediat tonul ăsta care e parcă între îngropare și renaștere. E o mișcare ciudată în text, cumva dureroasă și apoi liniștitor, și asta funcționează foarte bine.

Primele versuri sunt foarte puternice. Acea imagine cu groapa săpată de toată iubirea care nu fusese sau nu mai era — e concretă și abstractă în același timp, și asta e exact ce trebuia. Mustea de noroi din pământ și lacrimi mute e o alegere stilistică care mă surprinde plăcut, cuvântul mustea are o textură ciudată care se potriveşte perfect cu senzația de putrezire și durere.

Apoi se întâmplă ceva interesant cu acel salt la farmacie. Sincer, prima dată m-a dezorientat puțin — de mică îmi dorisem să mă fac farmacie, și reușisem — pare să rupă din ritm. Înțeleg că vrei să spui ceva despre vindecare, poate, dar conexiunea nu e foarte clară pentru mine. Acel fragment se simte puțin rupt din restul, ca și cum ar fi din altă poveste.

Dar de acolo înainte, versurile despre cât de greu era să te împingi în groapă, asta e dureros și crud în cel mai bun fel. Imaginea ta care ești atât de goală că lovești în eternitate cu un balon — e genial. Are o vulnerabilitate care e aproape penibilă, și asta face ca textul să nu fie doar trist, ci și sincer.

Mi-a plăcut mult cum ții frica aceea constantă — să nu-ți fie frig, să nu-mi fie dor — și cum reapare în text. E obositor și uman și te-ai prins de asta. Umărul care ți-a fost pernă și tâmla cândva zgomotoasă sunt detalii care mă ating, pentru că nu sunt generice, sunt ale tale.

Finalul cu transformarea asta în flori de lotus e frumos, dar simt că ar putea fi mai dezvoltat. Săritul ăsta final din durere în renașteri botanice e puternic, dar mi se pare puțin rapid. Merită mai mult spațiu, mai mult aer.

E un text care simte adevărat. Ține-o așa.