Orbul care m-a învățat să văd

Am învățat să fac colivă când a murit domnul Călinescu, cel care nu îmi era nimic de sânge și, totuși, mama și tatăl meu. El, care știa doar să îmi facă ceai când mă sufoca astmul de mucegaiuri deloc nobile și să îmi pună șosete cu oțet când mă ardea focul de copil nedorit. Care, cu ochii lui orbi și mâinile lui clarvăzătoare, mi-a făcut patine din bocancii vechi, ca să am și eu, ca toți copiii. Ce nu aveau ei erau degetele îndoite înăuntru, despre care nu am scâncit decât în gând, să nu știe că mi-a crescut piciorul până au fost gata. Tot el m-a învățat să joc șah, să caut omenia în oameni și să nu îmi fie rușine cu coronița de gard viu din fața blocului și garoafele, că era handmade! Și că fericirea nu e decupată de ce nu ai; e ceva ce ai De la el am învățat și să mă rog, nopți în șir, la căpătâi, să nu aibă încă nevoie Dumnezeu de sobari pricepuți… Că eram prea mică să învăț să fac colivă...