Călin Sămărghițan

Ridic pălăria, Virginia! Toamna care a trecut își trimite retrospectiv ecourile. E o scriere la care țin foarte mult și, iată, mă văd învățând franceza citindu-mi propriile poezii. Mulțumiri.

O poezie aidoma unei alergări de imagini artistice care se succed într-un spațiu inelar, concentric, ”îngust” al gândului poetic orbitând împrejurul ideii centrale a singurătății ca ”formă a realității interioare”. Singura, am adăuga noi. Pluralitatea înseamnă deja alienare, chiar dacă înseamnă totodată și alinare. Căci despre asta e vorba aici: despre distanța dintre alienare și alinare. Care e diferența? O vocală! O poezie! Un spațiu! Ei bine, în acest spațiu interior scrie Teodor Dume. De aceea am spus ” spațiu îngust”, poezia lui e ”subțire”, fină, disecantă.

Acest spațiu așadar, e inundat de imagini fin artistice: arătătoare de ceas lipite de perete, martore ale unui timp încremenit, o noapte de iarnă care ”ticăie”, semnul unei tăceri absolute accentuate și de acele ”gânduri muiate în liniști”. În această specifică lume, cuvintele sunt totul. Ele sunt ”sorbite”, ele ”reinventează”, ele sunt companiile inimii ”pe versantul ei drept”, cum remarca și Ramona, o imagine de excepție. Ele se lipesc de limbă și tac, o altă ”subțire” constatare. Ele sunt martorele tuturor ”lucrurilor vechi”. Ele sunt singurele. Veți întreba: singurele care ce? Ei bine, singurele și atât.

Gluga neagră și inima ce tace dinspre final, accentuează aceeași atmosferă tainică, chiar misterică, aici însă, când ”ceva începe să moară”, discursul adaugă o imagine mai personală ce se întrupează din aburul trăirilor de mai sus. E momentul când teo (folosesc la fel ca autorul litera mică) ”se face că doarme” tocmai pentru a păstra aceeași impresie de liniște și tăcere. De aparentă indiferență. ”Se face că doarme” e ”minciuna” perfectă, e scuza de acoperire a ne-dormirii interioare, forma de alinare a alienării. Când singurătatea pare că-l copleșește pe autor, acesta se teme de înstrăinare, dar totodată, iată, singurătatea se dovedește a fi singura cale de descoperire a adevărului și de revelare a ”realității interioare” ca unică formă de existență. E ideea care împinge poezia înspre tărâmul filosofic al discernerii lucrurilor și realităților lumii, interioare într-o primă fază, pentru a se proiecta abia mai apoi în exterior. Aceasta e direcția, nu invers. Pentru aceasta singurătatea e forma esențială de viață, și abia apoi pluralitatea ca formă de împlinire, dar ne-necesară.

Eu de câte ori mă gândesc la Teodor Dume, pe care cândva l-am numit ”gentlemanul desăvârșit”, de fiecare dată, probabil datorită fotografiei din pagina sa, văd lacul întins și pădurea din spate. Această poezie se mulează perfect pe profilul domniei sale.

Am lăsat la urmă sentința finală, care îmi place foarte mult ca viziune poetică, deși personal consider că singurătatea e singura \'formă viabilă de viață\'. Poate că și pentru domnia sa, dar se face că doarme.

O poezie de remarcat, pentru care primiți vă rog, totala mea admirație.

Nu mi-a spus nimeni ”movule”, dar am să-mi adopt numele că-mi place. Îți doresc succes în realizarea proiectului, sună cel puțin interesant. O rugă pentru o soră de caritate, bine.

Anghel Pop, sunt bucuros de intervenție. Eu aș fi de părere că textul grec rămâne totuși cel de referință, fiind originalul, căci nu cred că textul în engleză va fi relevant. Însăși ediția ”King James Bible”, considerată ca cea mai veche și cea mai corectă traducere în engleză, nu mai este astăzi în uz, edițiile actuale fiind foarte departe de aceea (și uneori chiar comice, aș da un exemplu aici, dar am deraia prea tare). ”Problemuțele” de care vorbiți sunt într-adevăr interesante, dar au fost clarificate de critica biblică, iar rolul Sinoadelor Ecumenice tocmai acesta a fost, de a discerne între erezii. ”Aluzia la reîncarnare” e totuși o gogoriță destul de recentă, apărută odată cu generația hippy care-și căuta temeiuri ”solide”, ea poate fi dezbătută desigur, dar nu cred că e tocmai interesantă în context. Iar pentru discuția de față, anul 330 e luat ca simplu sistem de referință, dacă împingem data mai departe apar multe alte chestiuni de luat în seamă. Aveți desigur dreptate cu ”cercul restrâns”, dar eu spun că important ar fi că textul ”există” și îl poți vedea. Eu încă mă înfior văzând, chiar și numai în pixeli, un text vechi de 1650 de ani. Mă credeți că l-am mărit la maxim și am pus degetul pe el? La fel cum am salvate și fotografii cu tăblițele istoriei lui Ghilgameș.

Adrian Dumitru, mulțumesc pentru precizări. Este tocmai rolul istoricului de a discerne importanța primului Sinod Ecumenic în acceptarea canonului biblic. Dacă rețin bine, acesta era definitivat încă din 210, dată pe care dacă este să o aducem în discuție, așa cum îi spuneam și domnului Pop, intervin alte problematici. După cum bine spuneți, împărații încep să îmbrățișeze religia creștină, dar nu în totalitate, și de foarte multe ori erau eretici. Să ne amintim că se va ajunge chiar la momente în care întreaga Biserică era eretică (v. problema monofizită, când întreaga învățătură adevărată de credință stătea într-un grup foarte restrâns din jurul Sf. Maxim Mărturisitorul), ce vreau să spun este că religia creștină nu ajunge un fel de dictatură. Totuși aș fi de părere că în 350 religia creștină este încă una plăpândă, dar care tocmai făcea trecerea dinspre catacombe, înspre palatul imperial, cred că azi s-ar spune în tranziție dinspre zona minoritară înspre cea elitistă. Dar mă opresc aici deoarece cu fiecare propoziție adăugată se nasc o multitudine de alte problematici adiacente, care nu cred că pot fi lămurite aici.
Apoi, eu personal sunt obișnuit tot cu pronunția reuchliniană deși aceasta are unele neconcordanțe inexplicabile, motiv pentru care mulți o adoptă pe cea erasmiană. Cert este că limba Codexului e greaca vulgară, acea koine de care vorbiți, iar în privința spiritelor și accentelor se observă ușor în text că acestea aproape că lipsesc. Nu sunt specialist și nu pot să spun de ce. Și da, aveți dreptate, dacă vom scoate din discuție cei peste 1600 de ani ce au trecut din 350 (deci eludăm perioada Constantin cel Mare unde se ridică numeroase obiecții) vom muta problema canonului biblic între anii 100 și 300, la fel foarte interesant, dar în cu totul alt context. Iar scrieri de atunci nu avem. Deocamdată. Ar fi foarte interesant ca pasul următor să fie punerea pe internet a textelor de la Nagh Hamadi. De ce nu se face acest lucru, aș avea unele păreri, dar sunt de nivelul cârcotelilor.

Profit de ocazie pentru a-i mulțumi și lui Liviu Ioan Mureșan, pe care îl simt mereu aproape, pentru atenția acordată și care a remarcat foarte bine problema de care amintește. De asemenea Ioanei Matei, altă perpetuă atenție, uite chiar și aici, care a subliniat spiritul acestui anunț: de a semnala. E măgulitor ce spune acolo, dar totodată sunt convins că Dumnezeu freamătă ”nerăbdător” să ne ”cunoască” pe toți. Cum s-ar ”traduce” asta, e o cu totul altă poveste.

Virginia, cred că dacă vei lăsa deoparte acel \"stimate\", mă voi simți mai confortabil. Îmi păstrez în continuare planeta (ai prins ideea din zbor) și voi încerca să o scot cumva la capăt dintre cuvintele de mai sus. Asemenea ofertă de \"haine noi\" nu o pot refuza, dar încă nu știu precis cum să reacționez; nu sunt deloc obișnuit (doar din partea minunaților mei părinți) cu astfel de gesturi generoase față de mine.

Victor, am remarcat ce-ai spus, dar eu am trecut direct la lucrurile importante. Tu spuneai pe undeva să ocolim dulcegăriile, nu? \"Pax vobiscum\" este, fără doar și poate, e și salutarea lui Dăncuș, așa că păstrăm același spirit.

Victor, acum văd și răspunsul tău. În legătură cu problema Evangheliei pe care o ridici aici, un lucru e clar: În 350, deci ÎNAINTE ca religia creștină să devină religie oficială a imperiului roman, abia ieșise din persecuții și abia se consumase primul Sinod Ecumenic, alte Evanghelii decât cele patru cunoscute NU EXISTAU în canonul biblic. Deci NU au fost îndepărtate ulterior. Nu detaliez. Iar în privința faptului că \"te vei ocupa personal\", ți-aș recomanda să părăsești spiritul batjocoritor și jignitor pe alocuri (nu dau citate că ți le știi) cu care ai \"dezbătut\" până acum problemele religioase. Dacă vrei parteneri de dialog, adoptă limbajul și atitudinea adecvate dacă tot te lauzi cu spiritul tău științific.

Ștefan (și Victor) îmi amintesc că-n iunie îl așteptam cu nerăbdare. Un văr de-al meu care mi-a semnalat apariția, mă întreba săptămânal ce părere am și dacă aduce vreo schimbare majoră în ceea ce știam până acum. Eu atât puteam face, să compar textele și să-mi dau o părere generală. Oricum textul este de o importanță crucială asupra înțelegerii creștinismului primar, iar faptul că este făcut public pe internet este o noutate cel puțin demnă de semnalat. Intenția celor implicați în proiect este de a oferi o mai bună înțelegere a textului în urma unor \"corecții\" aduse de Septuaginta textului ebraic vetero testamentar(aici e o întreagă dezbatere). Lucrurile sunt cunoscute în general, teoretic, dar bănuiesc că nu toți specialiștii în disciplinele biblice au avut acces la textul original al Codexului. Un astfel de specialist ne-ar putea spune, cu siguranță, mult mai mult.

Victor, ai dreptate, o să rectific: \"care spulberă fără drept de apel orice contestare\"

Virginia Popescu, îți mulțumesc foarte mult, sunt foarte bucuros. Personal, țineam la gestul acela al ridicării într-un cot, datorită familiarității și intimității (nu poți sta în fața oricui într-un cot), dar răsăritul acela al inimii e un lucru minunat la care nu mă gândisem. E un sens plăcut. Apoi, e minunat găsit acel \"caresse\", iar finalul l-ai scris mult mai bine decât mine. Nu înțeleg foarte bine franceza, dar acolo îmi pare că ai spus \"care surâde tuturor întrebărilor\". E mult mai expresiv decât am spus eu și adaugă o sugestie în plus. Încă o dată mulțumiri. Îndatorat.

Maria Tirenescu, mă bucur că v-a plăcut și că v-a adus amintiri. Întotdeauna sunt interesante interpretările. Mulțumesc pentru oprire.

Cu fiecare iarnă-i tot mai vineri...

Simpatic panseu, dar, sincer să fiu, la vineri mă așteptam la ceva mai răsărit.

Sunt doi autori care întotdeauna când pun penița pe hârtie au ceva de spus. Deci nu se anunță decât o bună scriitură. Ștefan ne vorbea la Brșov despre ea și mi-a plăcut ideea. Coperta e excelent aleasă. Dar de la Sibiu pot să spun că le sunt aproape?

Are ceva din puritatea pădurilor de pe munți și ceva din rostirea simplă a celor plini de duh. Ceva din părintele Cleopa, dar și din Steihardt, însă în spiritul unui puternic simbolism interbelic, vreme a strălucirii poeziei religioase. Aduce a vorbă de pateric. Binevenită. Nu se recomandă minților alambicate.

Primul vers din ultima strofă mi-a dat de gândit.

E o ofertă neașteptată, dar cu atât mai binevenită, foarte mulțumesc și bucuros de intenție. Dacă e în franceză merg pe încredere, nu știu limba asta. Adresa o găsești la profilul meu... ca să nu încălcăm protocolul de aici.

Cu atâtea roze medievale și rozete benedictino-umbertiene nu va rămâne decât să-mi inventez și eu o planetă cu trei vulcani, o vulpe și un munte ascuțit.

Maria, cred că fiecare are răspunsurile lui colorate. Și de-aia am scris, ca să nu se șteargă. E de fapt o poezie mult mai veche de-a mea, căreia i-am adus adăugirea finală.

Victor, e tentantă perspectiva ta. Se pare că mă cunoști cât de cât, căci da, îndeobște stilul meu este să scriu despre ceea ce nu este, dar, de data aceasta nu e cazul. Nu e aici nici locul de confesiuni, așa că mai spun doar că mă vizitează uneori aceste dimineți care îmi răspund la toate întrebările de cu seară. Sunt dimineți binecuvântate care fac lumină. Care își fac milă și-ți arată încotro s-o apuci. Care îți arată lucrurile așa cum sunt. A fost una dintre ele. Bineînțeles, nu trebuie să mă crezi, dar există până și explicație științifică pentru asta.

Mi-e greu de-atâta mov pe suflet,
c-aș vrea să zbor
și nu e cer.

Asta e pentru tine, Virginia. Acum e și mai bacovian, nu?

Corina Gina, mă bucur că a transmis și ai receptat. Dacă poate fi culoarea unui week-end întreg, cu atât mai bine. Eu deja caut o stare gri, că i-am promis lui Moga că-i comentez deseară poezia.

Exact, Maria, ai înțeles foarte bine. Ciclul fetei din livadă s-a încheiat. Fac și eu 40 și e timpul să trec la lucruri mai serioase.

Ceea ce spui aici despre îngeri e deja o percepție mult peste accepțiunile obișnuite. Îngerii doar contemplă și mult mai puține taine le sunt ascunse decât oamenilor. Întotdeauna găsești înainte de a începe, de fapt, să cauți. \"Găsirea\" e condiția necesară începerii căutării. Fără a găsi întâi, cauți haotic, de fapt nici nu cauți, ci bâjbâi. Mulțumesc, înseamnă că drumul e pregătit. La biografia mea vei găsi planul întregului ciclu.

Am scăpat de ”remușcări descompuse”, cu sacrificiul ritmului sincopă - vers lung - sincopă, și de ”piatră aspră” și ”ochilor muți” fără nici un sacrificiu.

Cornel a scris despre ”oasele” de structură ale acestei poezii, pe când Dana scrie despre măduva lor. Aminteam deja că nu-mi prea văd stilul aici, totuși sunt eu și mă recunosc. Chiar dacă Dana spunea că nu face descifrări, cred că e mai aproape de adevăr. De prea multe ori mi s-a spus că ceea ce scriu e o poezie de stări și de transmitere a lor către cititor, chiar și atunci când e mai ermetică.

Ceea ce spune Dana despre optzecism, cred că e o bună caracterizare a unei consistente părți a poeziei românești contemporane. În plus, eu cred că poezia de curent riscă mult mai grav să cadă în desuetudine, iar autorul odată cu respectivul curent, motiv pentru care am încurajat întotdeauna o scriitură personală și identitară, în defavoarea celei ”de cenaclu” formativ, pentru că tot asta cred că mă caracterizează.

Excesul de epitete de care spune Dana îl simt și eu, și probabil e capitolul la care voi mai aduce modificări. Dacă deja mai supără pe altcineva decât pe mine, înseamnă că mai trebuie lucrat acolo.

Versul final... își are un loc bine definit, zic eu, și țin la el mai ales că de fapt face trimitere, nu numai la recentele mele scrieri, ci și la un gest ușor esoteric, religios, pe care cel mai probabil îl voi divulga eventual doar în particular, pentru a nu-l expune amatorilor de can-can. În variantă, ultima strofă avea adăugat ca vers doi: ”șase aripi”, făcând trimitere spre cele trei perechi de aripi ale serafimilor, fiecare cu rostul ei (v. Isaia), dar sensul devenea prea alambicat, prea pretențios, prea greoi și risca a rămâne indescifrabil, tocmai prin prea multa explicitare.

Rămâne și pentru mine, în continuare, un text greu. Ceea ce l-a inspirat și l-a condus mai ales, rămâne, acum de dimineață am realizat, o totală enigmă.

Și încă ceva, în strofa a 5-a există un aparent dezacord, nu atât gramatical, cât al sensului. Ei bine, subiectul acelui verb la singular, în marea de verbe la plural de dinainte, e... să vă las să-l găsiți?

Cornel, în privința stilului meu încă nu s-a pronunțat nimeni. Eu personal nu-l consider optzecist, dar nu mă deranjează când se (mai) spune, ba dimpotrivă, e stilul în care am crescut și probabil singurul mai apropiat care mă caracterizează. Nu ced că voi putea scrie niciodată altfel. E stil și atât. Douămiist, postmodernist sau mai știu eu cum, sper, din toată inima, să nu scriu niciodată. Nici ”bătrânescul” nu mă deranjează. Decât ”tinerescul” de astăzi, care nu-m isună nicicum interior, prefer să rămân defazat și inadaptat. Eu scriu, atât, nu fac modă și nu mă pliez pe tipare.

Începutul de aici e ciudat, și de acolo ”a început” totul. Eu nu pot controla ce intră pe fereastra aceea. Eu doar scriu despre ce (și cine) intră.

Strofa a doua tocmai rigiditatea aceea cred că vrea s-o exprime. Se prea poate să fie neplăcută, dar și eu mă sperii când citesc poezia asta, eu nu scriu așa.

Finalul deja se contura încă de pe la jumătatea poeziei, dar mai era ceva de spus, așa că a fost puțin amânat. Strofa a treia mi se pare și mie că e bine cum (de)curge. Finalul, azi noapte la 2, mai avea o variantă, dar se îngreuna, chiar dacă devenea mai explicit. Mulțumesc pentru părere, mă interesează, mai ales că văd că știi să le pui.