Călin Sămărghițan

Dana, inima ta chiar bate.

Eu tocmai vin dintr-un loc din apropierea Sibiului unde un regiment intreg (\"Cățeaua\") de români, de țărani plecați din Vâlcea, a fost făcut una cu pământul în 1917. Obuze cât vițelul le-au transformat trupurile în furnici de carne. Erau morminte fictive, căci acolo nu fusese decât o groapă comună. Gata săpată. Români, germani și austrieci laolaltă. Probabil se priviseră unii pe alții prin cătarea puștii, ori se întâlniseră la o distanță de un tăiș de baionetă. Și mi-am spus, bă Căline, europeanule și nemernicule și ticălosule, tu te vezi cum calci pe oasele lor, pe iarba care crește din măduva lor?

Iubesc țara asta, chiar mică și din buzunar, pentru că ea crește sub tălpile mele, din moleculele descompuse ale moșilor mei.

Uite, tocmai m-a sunat o bucureșteancă pentru ca să salute pe cineva din Ardeal. Mi-a spus că eram cel mai aproape de Alba-Iulia. La noi e primăvară cu soare de 16 grade. Grade Celsius, nu coordonate de obuzier.

Dana, tocmai vin de pe link-ul \"Balanței\". Absolut savuros. Avem actori geniali care n-au buzunare pentru câte Oscar-uri merită. Îmi aduc aminte dialogul final dintre cei doi, undeva sub un stejar parcă, și sună cam așa:
- Păi ce copil poate să iasă din noi doi?
- Iese ori un tâmpit, ori un geniu.
- Păi, dacă iese geniu, îl omor cu mâna mea.

Nu știu dacă se potrivește aici, dar e fain.

Dana, inima ta chiar bate.

Eu tocmai vin dintr-un loc unde un regiment întreg de români (\"Cățeaua\"), de țărani din Vâlcea, a fost făcut una cu pământul în 1917. Obuze cât vițelul le-au transformat trupurile în furnici de carne. Mormintele erau fictive, căci nu fusese decât o groapă comună. Gata săpată. Erau români, austrieci și germani laolaltă. Probabil se priviseră prin cătarea puștii, probabil s-au întâlnit la distanță de un tăiș de baionetă. Și mi-am spus: bă Căline, europeanule și nemernicule și ticălosule, tu te vezi cum calci pe oasele lor, pe iarba care crește din măduvele lor?

Iubesc această țară, mică și de pus în buzunar, pentru că ea crește din moleculele descompuse ale moșilor mei.

Uite, tocmai m-a sunat o bucureșteancă pentru ca să salute pe cineva din Ardeal. Eram cel mai aproape de Alba-Iulia. La noi e primăvară de 16 grade. Grade Celsius, nu coordonate de obuzier.

Într-o eră a \"judecăților\" fatale, în care ni se pare că suntem stăpânii universului și ne place să ne lăfăim în incomensurabilele noastre orgolii, mai trece câte o corabie de gând, de parcă ar pluti prin sinapse, de nici nu știi dacă \"siajul\" ei e aievea sau nu.

Pe Cezara Răducu o \"pândesc\" de demult să vină cu așa ceva. O simțeam de-a dreptul. Și apoi mi-era și foame de un text care să mă inunde. De la subtitlul atotsurprinzător ne așteaptă o incredibil de sensibilă, pentru zilele noastre, viziune a pluralității sentimentului de a fi.

\"Mi-a mai rămas din ziua asta
o jumătate de inimă
și tu\", veți fi de acord cu mine, este de vis. Este o \"facere\" poetică ce se sustrage oricărui comentariu, oricărei explicitări, intrucât e o pulsație artistică ce-l saltă pe autor deasupra oricărei accepțiuni conjucturale pământești. Te oprești și îți spui \"asta e poezie\". Vorbim deja despre altfel de sfere, ce nu pot fi clar definite, decât printr-o simțire a lucrurilor în sinea lor, când acestea se contopesc, se identizează (am folosit acest termen ca să nu se ajungă la confuzia lui \"identifică\"), se stratifică într-o complementaritate a zilei cu o jumătate de inimă și apoi cu cel care este \"tu\". E o înlănțuire perfect logică, de vreme ce am trecut deja pe tărâm magiei poetice. Cezara a trecut pragul cel mare al Poesiei, nu neapărat acum, dar acum a dovedit-o cu prisosință. Și aici ar trebui să pun punct și să închei.

Dar nu o fac, deoarece mi-era sete de forma asta a lucrurilor. Poeta știe că există \"iubiri cu gust\" și iubiri fără gust. Că există o încremenire aidoma unei rufe reci și înghețate, rigide, sticloase, că există o moarte care te hrănește. Apoi, dacă te-apuci să scrii despre \"suflet\", te paște întotdeauna o mare prăpastie, gata să te înghită în melodramatism, dar Cezara Răducu, \"rara\" dacă-mi dă voie să mă joc, o evită cu o delicatețe de neimaginat: \"copaci goi sfiindu-se\". Iar ar trebui să închei.

Aceste suflete-copaci ce în loc de sevă au sânge, își \"cresc\" rădăcinile în soluri adânci, direct în \"memorie\". E zguduitor și cât un sequoia. Acum observăm și mai deplin \"stratificarea\" de care spuneam la început. Complementaritatea elementelor constitutive ale unei lumi ce se traduce \"univers poetic\". Căci ce este un \"siaj\" dacă nu un mic și delicat val, peste un mic și delicat val, peste un alt mic și delicat val, peste...?

Este recomandarea mea de astăzi, odată cu întreaga mea admirație.

Virginia, nu atât de mult eu pe ea, cât ea pe mine (și nu numai, că văd mai nou cum curg pooeziile cu titluri în latină, o contra-dovadă că ar fi o limbă moartă? Se pretează de minune poeziei). Poetul doar o intuiește în cele mai incredibile locuri, dar ea este cea care i se arată, altfel n-o poți găsi, umblând de bezmetic. Apoi el o îmbracă, o admiră, se îndepărtează, se apropie. E un fel de dans ritualic. Poate nu întotdeauna osmoză, căci de multe ori te rupi și-ți vine să urli, dar te întorci la ea întotdeauna. Și ea știe asta. O!, știe bine că nu poți fără ea.

E scrisă cu mare naturalețe, fără sforțări, asta se observă imediat. Cu talent în descrierile stărilor interioare. Bună găselniță a succesiunii viselor, dar asta s-a spus. E scrisă cu suflet, dar și asta s-a amintit. Felicitări, o prozatoare cu o evoluție foarte rapidă.

Anamaria, nu e neapărat un text de dragoste. Trebuie luat ca atare, e vis. Visul ei despre ...cutare. Cred. Ea e străină, și acum i se arată. Îi spune că ea este. Mai explicit încă nu pot să fiu, nici eu nu realizez prea bine ce e cu visul ăsta și de ce acum. Probabil visele se vor înțelege ca un întreg, odată cu desfășurarea lor. De emoția aceea transmisă, mă bucur. Doar atât își propune.

Ioana, să înțeleg că nu ți-a plăcut. Nu mă supăr, dar spune-mi-o clar, trebuie să înțeleg ce anume nu merge, și de ce.

Dana, eu nu știu ce magii știi tu să faci, și cum prinzi unele lucruri, dar eu, scriind, chiar stând pe deget, mică și cu aripile strânse mi-o închipuiam.

Maria, apele astea m-au urmărit tot timpul, și văd că încă nu-mi dau pace. Mă refer la sensul psihologic al apei, care atunci când mi l-a relevat cineva, am cam strâmbat din nas, dar am spus c-așa o fi. Ei știu mai bine.

Domnule Emil, interpretările cu care m-ați obișnuit la textele mele mi-au descoperit întotdeauna noi sensuri. Să știți că încă-mi amintesc de culorile acelui fotoliu de demult. Optimismul și seninătatea dumneavoastră sunt o flamură frumoasă.

Sunt bucuros c-ați trecut, e textul meu 100 pe poezie.ro. E mult pentru unu\' care scrie rar. (Întrebare pentru editori: de ce la mine, de la profil, nu se deschide prima pagină de poezii, ci mi-o arată tot pe a doua? Mulțumesc anticipat pentru un eventual răspuns.)

L-am citit la vremea lui, cu comentarii cu tot, dar m-am întors aici direct de la tripticul Danei Ștefan, ca să las un semn pentru accepțiunea adecvată și elegant argumentată, pe care o dă Adrian Firica tipului de gândire extrem oriental. Voiam să las semnul ăsta, atât.

Ca să zic și două vorbe: nu-s specialist, dar nu-mi pare nici mie a fi un haiku. E prea alambicat. Victore, aici îți trebuie lucruri simple, atât de simple încât să te trăsnească. La tine e invers, întâi trăsnește. Hai că știu că-ți place c-am zis asta.

Da, Virginia, pentru traducere trebuie să-ți dezvălui câteva \"mecanisme\" interioare. Acolo multe lucruri nu sunt ceea ce par, deși au perfect sens și așa. Dar accepțiunea secundă cred că e esențială, mai ales la \"Devore\". Doctorul, croitorul și... traducătorul au voie să vadă și poemul gol, nu?

si semnez acest bilet: \"Calin de Saint-Ex\".

Da, Iulia, sunt versuri de toamnă caldă. Un anotimp pe care-l vrei izbăvitor și aducător al lucrurilor simple. Dar nu, ele nu vin așa ușor. Mă bucur că ai lăsat un semn la o poezie deja vechiuță.

Raluca, îți urez atunci grabnică reînvelire în \"noaptea poeziei\".

Noemi, într-adevăr am încercat să stau cât mai departe de orice explictare, dar totuși să păstrez și sensul ascuns. Și asta numai un ochi atent închis putea să vadă.

Virginia, integralismul viziunii tale absolut mă încântă. Deja mă interpretezi și prin prisma celorlalte scrieri, căci da, toate sunt conectate între ele. Numai deja-inițiatul poate vedea calea inițiatică.

Surprizele mele știi care sunt acum? Să văd care va fi următoarea aleasă.

Îmi place ideea tot mai mult. Specialistele sunteți voi, poezia mea e modelul, voi sunteți cele care îl îmbrăcați.

Bun regăsit, Raluca, n-ai mai scris de ceva vreme. Exact: între carne și spirit e spațiul în care se mișcă poezia asta.

Acaparatoare. Te face să spui ceva. Că locul acela \"zdrobit de unghia inelarului\", că locul acela plin de vărsate \"cuvinte cu sânge\", că locul acela cu tavan clătinat, că locul acela în care bâjbâi \"după o bucată sănătoasă / de moarte\", că locul acela există.

O respiri, Maria, o bei ca pe o apă. E altfel, depinde de unghiul privitorului. Eu o privesc din față și-ți spun: e exact așa. Ca niște aripi negre deschise. Strălucitor de negre.

Liviu-Ioan, ai \"venit\" repede. Cred că între timp schimbasem \"albe oase\" în \"albe / schelete pe ață\". Ciudată și... nu știu cum, vremea aia a nepoeziei. Interpretările voastre sunt invitatele mele, căci ceea ce vedeți e interpretarea mea.

E o proză scrisă cu un ton grav da capo al fine. Se remarcă o atenție specială acordată de autor descrierilor, dar mai ales m-a impresionat finalul prin proiectarea existenței personajelor (am spus la plural căci am luat în calcul și câinii) pe fundalul unui destin planetar, și aici cred că excelează textul domnului Iliescu. E vorba de sfidarea timpului, a destinului și a morții înseși, prin ceea ce a reprezentat, preț de o clipă cosmică, existența ta puternic întemeiată în sensul lumii în care ai trăit, dar infimă în comparație cu viața unui univers inimaginabil.

Un spirit sarcastic ar fi păstrat câteva exemplare umane într-o \"grădină zoologică\", dar nu este cazul aici, căci spiritul autorului a conservat natura umană într-o... operă de artă. Acesta e și mesajul textului, ce tinde spre sublim: deși se autodistruge din egoism și lăcomie, natura umană va păstra întotdeauna figuri izolate (opere de căpătâi), care își vor asuma cu demnitate destinul comun, dar care, de cele mai multe ori fără voie, vor reprezenta în fața eternității valoarea absolută a acelei naturi.

În poezia asta nu se clatină nimic, și fiecare cuvânt e la locul lui. Dacă le-ai îndepărta, ar rămâne amprenta lor pe retină. E și o poezie casantă, aidoma acelor \"fragede\" pahare de șampanie. O poezie de atmosferă ce se desfășoară în ralanti, sfârșindu-se într-un blur prelungit dincolo de finalul filmului.