Călin Sămărghițan

Mie mi se pare foarte reușită și am râs cu poftă, mai ales că merită.

Am mai spus asta cuiva într-un comentariu, ”te iubesc” e singura vorbă cu termen de expirare și trebuie să fim atenți cu ea. Mi-a plăcut cum debutează poezia, dar ultimele două pasaje nu mi s-au mai părut la fel de reușite. Acel ”mă doare imaginea ta” ș.a. îmi pare ușor siropoasă, iar vorba finală cam gratuită.

Dialogurile de la telefon îmi par credibil dar și savuros redate. Reflecțiile ulterioare sunt interesante și variază frumos pe tema dată.

Vedeți un pic de ”ș”-uri și ”î”-uri.

Mi se pare o poezie plină de candoare. O Alice speriată de lumea minunată. Eu i-aș fi spus poeziei ”mov de la avon” și aș fi strecurat pe undeva o ciocolată. E doar o părere și un gând fugar, nu faceți asta, căci la soluții mă pricep cel mai puțin.

Cred că penultima și ultima strofă ar trebui reasamblate după ”modelul” reușit al primelor.

Doamna Mădălina Nica, bineînțeles că \"nu originalitatea e criteriul estetic ultim\" și vă rog să remarcați că nu am spus \"monopol\". Eu sunt fascinat când găsesc originalitatea fiecărui autor și îmi pare rău că timpul și, de cele mai miulte ori, dispoziția nu-mi permit a o releva la fiecare în parte, acolo unde există. Și există, din fericire, în foarte multe locuri pe acest site. Provocarea dumneavoastră, vis-a-vis de acest text, mi se pare interesantă și chiar aș fi curios de rezultate.

Stimată Veronica Văleanu, îmi place mult întrebarea pe care mi-o puneți dumneavoastră: \"de ce acum și nu atunci?\" Adaug: de ce acum și nu altădată? Nu înțeleg însă, despre ce \"copie după original\" vorbiți.

Marius, mulțumesc pentru completare, este, într-adevăr, multă poezie în titlu. Cred că despre suprarealism avem fiecare păreri diferite, chiar dacă a venit cineva la un moment dat cu o definiție doctă. Mă faceți tot mai curios de pagina engleză, iar asta este iarăși foarte bine.

Și pentru că și domnul Teodor mi s-a adresat, îl salut cu respect și îi spun că am făcut-o cu mare plăcere, bucurie și sentiment al împlinirii. Și al afirmării unor valori pe care am încercat cu prea modeste mijloace să le aduc la lumină într-un moment în care din multe puncte de vedere mi s-a părut potrivit.

Ioanei Matei îi cer mii de scuze pentru ultimele mele intervenții și o rog să mă ierte.

\"Mmm, foarte interesant\". Asta a fost prima mea reacție. Vizual.

Apoi am dat peste calitățile poetice și a devenit fascinant. Prima liniște, dezordinea, jocul, visul, arginții sufletului și tot ceea ce a urmat...

Apoi am asociat imaginilor textul și a devenit liniștitor. Inundant de liniștitor.

Of!, este recomandat, a dat chiar Liviu o stea, steaua mea ar păli, mai ales că e gata palidă.

Poate că Dali ar fi fost încântat de ce a scris Ioana Matei. Poate că și este. Uneori ești înconjurat de urâțenia lumii și chiar a oamenilor din ea, și ceva suprarealist nu strică. Dimpotrivă, te remontează, ca să-ți dovedească, o dată în plus, că salvarea, cel puțin temporară, vine din artă. Din capacitatea de a surprinde esențe ale unor simțiri profund personale, cu o severă economie de mijloace literare, așa cum face Ioana Matei mai mereu, ceea ce nu dovedește decât o mare sensibilitate artistică dar și discernământ literar. Deoarece ea se păstrează întotdeauna pe un tărâm artistic pe care îl sesizezi dincolo de expresie.

Cuvintele la ea nu sunt nici măcar semne, ci sunt ecouri. Nu sunt jaloane ale rațiunii, ci sunt însăși adierea ei. De aceea reușește, de cele mai multe ori cu fină măiestrie, să redea ceea ce nu se poate rosti. Poezia ei este mai mult intuitivă, decât denotativă. Ea nu \"arată\" niciodată, ci, mai curând, insinuează, iar aceasta e o calitate pe care o ai sau nu, căci greu ți-o impropriezi dacă nu o posezi. Versurile ei niciodată nu obstrucționează, dar nici nu stimulează imaginația, ci o hrănește de-a dreptul, cu subtile găselnițe. Nu știu de ce ține asta. Sau știu, dar nu e locul să o spun aici.

Ioana Matei accede spre esențe, așadar. Ascultați: \"atinge-mă!/ n-am nicio parte!...\" (Discurs intangibil). Sau, în O pasăre pe gard: \"cu ochiul închis/ încă/ o mai doare/ iubirea...\" Sau: \"în ochii lui coboară o poveste/ și ea tresare fără contur...\" (fragment! din Fascinație). Știm bine, de cele mai multe ori poezia ei nu depășește mai mult de trei patru versuri, dar numai așa poți să scrii atunci când te apropii cu adevărat de înțelesurile lucrurilor, când frizezi legăturile intime moleculare, pe spații infime, dintre sensuri. Ea nu scrie despre procese poetice, ci scrie despre sinapsele care transmit acele procese. Nu despre delicatețuri concrete, ci despre savori desprinse.

Poezia ei minimalistă e unică pe site și nimeni nu prea are curajul să se apropie critic de ea. Nimeni nu scrie ca ea, iar originalitatea ei nu poate fi copiată, oricât te-ai strădui. Patentul nu-i poate fi subtilizat, căci ai impresia că se destramă imediat cum l-ai atinge. Nu-ți rămâne decât să-l privești și să te pierzi, nu în comentariu, ci în aroma pe care o simți răpindu-te de la fața lumii, de care ea însăși e prima care fuge.

Vă rog scrieți cu diacritice, spații după semnele de punctuație etc. Să încercăm să ne respectăm propriul text.

Din nou o realizare foarte bună. Știți să vă citiți expresiv poezia, iar vocea e mai mult decât adecvată. Cred că ați devenit un preferat al meu în această secțiune. Ați optat inspirat pentru \"oldest film age\". Abia aștept următoarele.

Xenia B., aveam impresia că am făcut precizarea, dar văd că nu. Mi-a plăcut poezia și am corectat problema diacriticelor. Te rog ca pe viitor să ai în vedere și acest aspect la postare. Mulțumesc.

Exceptând partea finală, această poezie mi se pare agreabilă, dar aceleași neatenții te țin la atelier. Diacritice, la câteva poezii ceva gramatică, redactare. \"Pisice\" poate fi acceptat. Scrii mereu și bine faci, dar am nevoie de puțină bunăvoință și din partea ta, ca să putem merge mai departe.

Întrucât s-au schimbat cerințele secțiunii multimedia, am efectuat câteva atenționări utilizatorilor și am încadrat acest tip de postare la pagină de autor. Mai concret, nu se mai acceptă texte pe lângă un fond muzical adăugat prin link. Vă rugăm citiți cu atenție precizările făcute aici:
http://romana.agonia.net/index.php/multimedia/1837973/Rubrica_Multimedia_-_instruc%C5%A3iuni_de_utilizare

De exemplu poate fi reîncadrat la poezie, dar acolo nu va mai funcționa linkul din motivele expuse mai sus.

Mulțumesc pentru înțelegere.

Întrucât s-au schimbat cerințele secțiunii multimedia, am efectuat câteva atenționări utilizatorilor. Mai concret, nu se mai acceptă texte pe lângă un fond muzical adăugat prin link. Vă rugăm citiți cu atenție precizările făcute aici:
http://romana.agonia.net/index.php/multimedia/1837973/Rubrica_Multimedia_-_instruc%C5%A3iuni_de_utilizare

Servus Dana. Precizarea de la început este una generică. Această poezie va rămâne la secțiunea multimedia întrucât cuprinde și \"textul în lectura autoarei\", dar pe viitor nu mai acceptăm doar postări cuprinzând text însoțit de linkuri spre filmulețe sau MP3-uri. Fac această precizare întrucât multor autori le-am încadrat postările multimedia la pagină de autor.

Pe viitor, obiceiul tău de adăuga lectura autoarei, se poate menține în condițiile publicării la multimedia (dar fără film adăugat, te rugăm).

Vă rog foarte mult, pentru a corespunde cerințelor secțiunii \"multimedia\" să faceți cumva ca ceea ce doriți să expuneți să se vadă aici în pagină, nu e suficient să menționați doar linkuri.

Voi încadra textul la \"pagină de autor\" până veți remedia. Mulțumesc pentru înțelegere.

Excelent film, aduce toată savoarea anului 44. Sau cel puțin așa cum o cred eu. Foarte binevenită semnalarea lui. Vechimea peliculei este \"autentică\" și nu indusă de artificiile regizorale ale programelor de acum, care nu reușesc, totuși, să redea pe deplin.

Interesant; scria: \"Caietul de cursuri a poetului\", am savurat de asemenea veche grafie: \"vrâsta\", \"dela\" scris împreună, \"bibliotecei\" ș. a. Chiar frumos.

Ne dați voie să-l considerăm \"strămoșul\" secțiunii \"multimedia\"?

Da, suntem \"o mână de zăpadă\".

Mi-a plăcut filmulețul și poezia, dar muzica mi s-a părut uneori prea tare, acoperind vocea. Fotografiile sunt de excepție, iar la cea îmbrăcată în militar chiar am surâs, e inspirat inserată, acompaniată de textul despre copil.

Filmul a fost o excelentă invitație să vă mai citesc și am găsit în urmă lucruri foarte plăcute.

Săraca oglindă! Ea n-are nici o vină.

”Îmi întorc atunci oasele și le potrivesc după ora exactă” e de excepție. La fel cu ”eu îi prind palma cu ziua asta nouă”. Fetișul fotografiei e bine speculat, pus în valoare pe deplin. Finalul e o bijuterie poetică de pus în ramă.

Mi-a plăcut foarte mult și am vrut să consemnez acest lucru. Titlul m-a țintuit din prima și îl consider foarte inspirat. Cochetăria cu dimineața în șosete albe, episodul Micului prinț îmi par artificii de efect, care estompează acel ”promitem marea cu sarea”, mult prea comun.

Dar ajungem în sfârșit la final: ”degetele tale sunt niște creneluri/ din spatele lor obrazul meu e un zid de cetate minoică// dacă aș fi amnezic m-aș îndrăgosti zilnic de tine”, care e de o mare frumusețe. ”Creneluri”, ”obrazul meu din spate”, ”zid minoic” rezonează toate într-o ciudată armonie care conferă o imagine deplin construită poetic pe mai mult planuri. Atât semantic, dar și asociativ-sentimentalo-estetic. ”Obrazul meu” în spatele ”degetelor tale” îmi pare a construi o atmosferă intimă generată de un gest plin de tandrețe, dar totodată distanță, de iubire, dar totodată de provocare, în deplină consonanță cu acea ”amnezie” care l-ar face pe autor să se îndrăgostească de aceeași persoană în fiecare zi, uitând-o mai întâi, un fel de ritual repetat și repetat la nesfârșit, neștiut de îndrăgostit, dar ”înregistrat”, în chip neîndoios ca atare, de către cine? (aceasta e întrebarea), ca fapt în sine. Un fel de ”degetele tale, eterne creneluri ale cetății mele”.

E un act intim, personal, subiectiv, de apropiere și contemplare reciprocă, un act care devine în chip magic un fapt estetic prin excelență. M-am cam întins, dar redarea acestei ”complicate” simțiri mi-a plăcut foarte mult. Gestul se sublimează și devine unul etern: de aceea ”ne vor găsi răstigniți în chihlimbar”. Acel ”ne vor găsi” e foarte important pentru efect, este exact obiectivizarea actului subiectiv și prin aceasta eternizarea lui (adică nu contează cum vom fi noi, ci cum mărturisește pecetea gestului nostru în fața ”eternității”). Toată admirația.