ne vor găsi răstigniți în chihlimbar

Mi-a plăcut foarte mult și am vrut să consemnez acest lucru. Titlul m-a țintuit din prima și îl consider foarte inspirat. Cochetăria cu dimineața în șosete albe, episodul Micului prinț îmi par artificii de efect, care estompează acel ”promitem marea cu sarea”, mult prea comun.

Dar ajungem în sfârșit la final: ”degetele tale sunt niște creneluri/ din spatele lor obrazul meu e un zid de cetate minoică// dacă aș fi amnezic m-aș îndrăgosti zilnic de tine”, care e de o mare frumusețe. ”Creneluri”, ”obrazul meu din spate”, ”zid minoic” rezonează toate într-o ciudată armonie care conferă o imagine deplin construită poetic pe mai mult planuri. Atât semantic, dar și asociativ-sentimentalo-estetic. ”Obrazul meu” în spatele ”degetelor tale” îmi pare a construi o atmosferă intimă generată de un gest plin de tandrețe, dar totodată distanță, de iubire, dar totodată de provocare, în deplină consonanță cu acea ”amnezie” care l-ar face pe autor să se îndrăgostească de aceeași persoană în fiecare zi, uitând-o mai întâi, un fel de ritual repetat și repetat la nesfârșit, neștiut de îndrăgostit, dar ”înregistrat”, în chip neîndoios ca atare, de către cine? (aceasta e întrebarea), ca fapt în sine. Un fel de ”degetele tale, eterne creneluri ale cetății mele”.

E un act intim, personal, subiectiv, de apropiere și contemplare reciprocă, un act care devine în chip magic un fapt estetic prin excelență. M-am cam întins, dar redarea acestei ”complicate” simțiri mi-a plăcut foarte mult. Gestul se sublimează și devine unul etern: de aceea ”ne vor găsi răstigniți în chihlimbar”. Acel ”ne vor găsi” e foarte important pentru efect, este exact obiectivizarea actului subiectiv și prin aceasta eternizarea lui (adică nu contează cum vom fi noi, ci cum mărturisește pecetea gestului nostru în fața ”eternității”). Toată admirația.