Călin Sămărghițan

Anca, mulțumesc de trecere, am s-o mai repet în condiții (tehnice cel puțin) mai bune. Am prins gustul și am și ceva idei. M-ar fi interesat și ce nu ți-a plăcut. Eu numai la sfârșit, la retragere, văd o ezitare.

Laurențiu, ești prea amabil, mulțumesc. Pentru cunoaștere am postat și mă bucur că a și plăcut.

Da, Mihai, bineînțeles că există, vezi de pildă simplele dicționare, dar mai ales specificațiile de specialitate legate de genurile și subgenurile literare. Chestie de teorie, dar și de principiu până la urmă. Și, mai nefericit, azi se mai folosește altă gogomănie: \"poemă\". Nu detaliez că nu e cazu\'.

Teodor, mă bucur că ai lăsat un semn. Nu cred că \"se termină\" vocea, ci scade, poate voit, ca să zic așa. Îmi cer scuze că n-am mai trecut, dar eu sunt un maaare leneș. \"Eu, mare?\" Uite, hai că o să trec dacă spui că te interesează părerea mea.

Mihai, mulțumesc pentru trecere și păreri. Și ca să destindem atmosfera: eu chiar n-am poeme. Am doar poezii. Nu e foarte rău dacă dau impresia unui text unic, căci au cam aceeași temă. Iar textele le-am ales în funcție de \"atmosferă\", ele n-au nicio vină, doar eu.

Exact, dna Veronica. Înaintea Paulei Seling a cântat-o Alifantis și înaintea lui a scris-o Nichita, o știm cu toții, nu mai trebuie precizat neapărat. Deci inserția rămâne de efect, așa cum am spus, dulce memento al marilor acte artistice. De fapt acesta e tangoul, rememorare amestecată cu vise.

Îmi place cum spune dna Marina Nicolaev despre ”nota nostalgică iremediabilă” adusă de inserția melodică. Are un ritm cu totul seducător și parcă ai asculta-o la nesfârșit. Acea ”Argentină care plânge” e o poezie în sine. Încă o dată, dacă nu v-am plictisit deja: foarte mult mi-a plăcut.

Știi ce ai din tango și ai transpus foarte bine în text? Acea mișcare brusc oprită, acel gest suspendat după care poate urma orice. Orice direcție, orice figură. Și fantastic cum speculezi asta.

Textul e totodată foarte senzual și el, ușor languros pe alocuri, dar îi face bine. Ruperile semantice sunt în acord cu ce spuneam mai sus. E bine inserat acel ”cine sunt mai frumoși/ oamenii/ ploaia”. Tangoul atașat e magnific și te transportă într-o stare cu totul aparte.

Poezia începe foarte personal și aproape timid, pentru ca mai apoi să se desfășoare incredibil de armonic, un melanj de gânduri cu expresii retorice, de abstractizări cu concretizări foarte precise, la locul lor, nimic haotic. Repetiții de efect: ”narcotango, narcotango” ce devin narcotice. Peste tot sincopele invită la un pas în plus, la încă un gest de imaginat, la încă o mișcare la care e invitat cititorul să participe afectiv. Nimic nu este spus până la capăt, totul e suspendat, sensurile rămân deschise. Lansează incitante și elevate sugestii și naște subtil profunde trăiri interioare.

O expresie rarisimă: ”deschide-mi spaimele tale precum/ plouă iar august”, unde ”plouă iar august” e o minunată formulă stilistică de înlocuire a categoriilor logice, o sublimare a metonimiei, foarte reușită, în cheie contemporană.

O poezie plină de miez și de sens. Un mesaj pregnant, ai cu adevărat ceva de spus, de transmis anumite stări, și reușești asta. Foarte bine scris, muzical și artistic, surprinzător și fascinant, provocator și mângâietor, sentimente aduse la suprafață și transfigurate imaginativ, speculație conceptuală și concretețe de moment. Sensibilitate și fermitate, avânt și încremenire. Un adevărat tango transpus în text. Eu n-am mai întâlnit așa ceva.

(Simt o singură disonanță, foarte-foarte subiectivă, dar care m-a împiedicat să urlu ”excepțional, e perfectă!”. În legătură cu acea mișcare brusc oprită de care spuneam la început: la ”încerc și acum să” mi se pare prea exagerată eradicarea indicativului prezent de după conjuncție. Acea suspendare, care formează ”tehnica” acestei poezii, peste tot o faci semantic - foarte bine, doar aici o faci gramatical - ceea ce mi se pare exagerat, aduce a limbaj telegrafic și neelegant, și mai ales tangoul nu se pretează la așa ceva. Sper că m-am făcut înțeles.) Oricum, poezia e foarte reușită, e o încântare să o savurezi. Toată admirația.

Dacă la primele două \"căderi\" am deslușit un temperat neoromantism, chiar însoțit de o discretă eleganță, a treia și a patra sunt destul de evident expresioniste. Dar... mai așteptăm și ne vom pronunța abia după o privire mai de ansamblu. Încă nu știu de ce \"căderi\", dar cred că Petru Teodor ne pregătește ceva.

De fapt, cred că era mai bine chiar să nu mă pronunț, pentru a nu influența autorul, dar am vrut să las un semn că am trecut.

Îngerii aceia \"de câmpie\" mi-au plăcut foarte mult.

\"Luna naște cu un țipăt/ herghelia norilor\" e o imagine foarte plastică și, interesant, deși se spune \"țipăt\" acesta nu se aude, ci are mai degrabă efect vizual.

\"Umbra iubitei/fluture carbonizat\" și \"cina de taină a amintirilor\" se păstrează în sfera semantică bine construită pe tot parcursul poeziei.

Dar finețea poetică a prozatorului Emil Iliescu ne era cunoscută deja, dar prinde bine din când în când o astfel de confirmare.

Teodor, cred că poezia japoneză este de mult timp \"la modă\", dar mă bucur să văd aici pe site o revigorare. În ceea ce mă privește, am început să aprofundez haiku-ul pentru a-l înțelege nu atât ca tehnică, dar mai mult ca stil, percepție și respirație interioară. Este, de fapt, o modalitate pur estetică de a privi lumea dimprejur. În preajma haiku-ului se face saltul spre sau dinspre alte concepte foarte interesante pe care încerc să le asimilez la adevărata lor valoare, și, iată, am găsit aici sprijine deosebit de amabile, cărora le mulțumesc.

În ceea ce privește redacția site-ului, nu e niciun secret, într-adevăr nu mai fac parte din aceasta. M-am retras prin 25-26 iulie parcă, din motive pe care, din decență, nu le fac publice. Cu această ocazie s-a făcut aici și singura consemnare a acestui fapt.

Asocierea \"vena cavă\" - \"Nil virtual\" mi se pare de efect. \"Arlequini polari pierduți în spațiul incolor\" este iarăși un contrast reușit.

Motivul brațelor ca rame ale unei picturi e susținut pe tot parcursul poeziei, deși e mai puțin evident pe la mijlocul ei, pentru ca mai apoi, în final, să reapară. E spațiul exterior sinelui, unde se petrece totul și în care imaginația autorului construiește mereu dinamice lumi, căci pânza păianjenului nu apucă să se țese. Imaginile se leagă și conduc destul de elegant spre acea ultimă taină din pragul întunericului.

Doña Bella, desigur că nu pot răspunde decât pozitiv unei asemenea elegante provocări. Dar la celebra mea lene și comoditate îmi sunt deocamdată la îndemână doar modestele mele prestații din subsoluri, de tipul \"lovește și fugi\". Dar am să fiu cu ochii-n patru la orice apare la orizont.

Apreciez deplasarea de topos dinspre spațiul budist spre cel creștin. Perfectă adaptare, dovedind că înspre vârfurile spiritualității distincțiile se estompează tot mai mult.

Prealuminate Împărat,

În urma înaltei sesizări a onorabilului Fuscus Corsicanus,
Președinte al Judecătoriei Paris,
că nu-i de competența lui

Cu preaplecată supunere vă înștiințăm că nu putem pronunța divorțul până la Sfânta Marie Mică, deoarece în înalta speță a Luminăției Voastre, avem nevoie și de acceptul Sanctului Scaun, iar Suveranul Pontifice e momentan plecat la tratament. Imediat ce Pontificele se va reîntoarce la salon, vom supune cazul spre analiză.

Cu speranța îngăduinței Voastre,
mă înclin preaplecat supus,
Ludovic August
Noul Delfin al Franței
salonul 44 (lângă țâșnitoare)

Același motiv al albatrosului sub lună, comentat de mine și anterior la ”Treceri pe lună”. Aici mai apare și flautul, care spijină acustic crearea atmosferei.

”înălțând o așteptare”, ”scutul de aur”, ”pașii în șerpi” (acesta din urmă apare și în poezia înainte amintită) sunt dovada capacității poetice de expresie ce nu poate fi contestată.

Poate că finalul ar avea mai mult efect cu un articol nehotărât acolo: ”o poveste fără sfârșit”. Delicatețea poetică, chiar dacă nu mai e apreciată astăzi, se observă și în această formă modernă a poeziei dumneavoastră, deși rămân la părerea că cel mai bine vă exprimă tot forma versificată.

Am citit cu aceeași mare plăcere și desfătare.

”Un albatros îmi moare în odaie
Cu fiecare trecere de lună” - vă invidiez crunt pentru asta.

Aceeași măiestrie a versificației și a armoniei interioare. Pentru ”ceairuri” am avut nevoie de dicționar, dar am realizat că e foarte inspirat introdus în text.

”Dezbracă așteptările de straie” e iarăși frumos. ”Piramida îmbrăcată în umbre”, ”cărări în șerpi”, ”albatroși să apună” și altele contribuie toate la crearea atmosferei semantice. Tot mai puțini autori de azi mai reușesc să creeze așa ceva, pentru că este greu și rămâne un mare merit stilistic. Motivul lunii care trece creează starea poetică necesară, o melancolie dar care prin reflecție se păstrează departe de un romantism desuet, care poate i-ar deranja pe unii.

Ați spus de curând că ”rostul poeziei este de a produce emoții”. Așa este, v-am strâns, neștiut, mâna pentru asta. Îmi pare tare rău că nu mai are cine să mai privească vâslirea înspre lună a stinșilor albatroși. Rămâne să o mai citesc o dată, să o iau din fereastra dimineții și să salvez fereastra paginii autorului pentru a ajunge mai ușor aici.

Bun text, o miză excelent gestionată, bine scris. Mă bucur să vă reîntâlnesc aici și să vă recitesc. Motiv să parcurg și texte de-ale dumneavoastră din urmă.

În privința subiectului, ar trebui compătimiți bieții doctori. Aceștia se vor întoarce mai goi și foarte plictisiți de la Monte Carlo, în schimb, pentru stăpân e suficient să-și privească ”fata” în ochi.

Domnule Dan, Virginia și cei interesați, am să încerc o traducere în românește a japonezului ”wabi-sabi” cu care m-a incitat dl. Dan. Pentru că e vorba mai degrabă despre o stare sufletească, aș spune ”a savura simpla frumusețe a imperfecțiunii”, sau, mai scurt, ”frumusețea imperfecțiunii”, dar cu aceeași marcă asupra trăirii sufletești și nu a fenomenului în sine.

Astfel cred că e potrivită remarca dlui Dan în privința acelei expresii ”unui singur cuc”.

Un ”documentar” foarte bun (BBC) de o oră și jumătate, dacă doriți să fiți generoși cu dumneavoastră înșivă, ar fi de urmărit aici, în engleză:
http://video.google.com/videoplay?docid=-6916115281561390843

Într-o relație specială cu timpul, situându-se deasupra curgerii lui, căci doar de acolo se vede, \"învecinată cu vremea\", Rara provoacă \"dihania zorilor\" cu întrebări. Curajul, însă, nu este în a pune întrebarea, ci în a fi pregătit să primești răspunsul.

\"Emoțiile\", \"memoriile\" și \"întâmplările\" sunt cele care \"ne-au ales\": nu noi le trăim pe ele, ci ele ne trăiesc pe noi. Acest revers al vederii e sensul de aici. De aceea zilele se leapădă de noapte: sunt zorii aducători de răspunsuri. Sunt zorii \"dihanie\", înfricoșători, deoarece relevă adevărul. De aici și \"runele pe cer\": acea scriere cu nuanțe mistice, de cuprindere în semn a unor sensuri inefabile, depășind relieful materiei.

Acesta e rostul prezenței runelor din subtitlu: de a pune în fapt neîntâmplatul. Sau puținîntâmplatul. De a pune în fapt memoria și emoția: taina scrierii și dez-scrierii prin cuvânt. A legării și a dez-legării de miez, prin semn, literă, rună ori cuvânt, trecerea căii dintre semnificant și semnificat (taina ultimă a lingvisticii, dacă dorim să fim acribici).

Versurile \"nu îmi mai este dor/ să am răni de aceeași culoare/ cu tine\" cuprind taina alterității. \"Cuvintele\" sunt însăși \"povestea\", ele sunt tezaur și semn al identității. Adevărate semne pe cer, runele, literele sunt \"trupul și carnea\" emoțiilor noastre, modalități ale împărtășirii lor. Căi de cunoaștere. Ele, runele, semnele sunt aidoma unui \"văruit de soare\", aruncă în fața luminii trăirea \"inimilor noastre\". Ele sunt \"eclipsa\" unei rațiuni ori judecăți ce poate greși, dar totodată ele sunt descoperirea intuitivă a miezului emoțional care ne împărtășește către celălalt. E comunicare dincolo de cuvânt. E \"lepădarea\" nopții și puterea de a sta față în față cu \"dihania\" zilei curate. Neascunse.

E o poezie puternic vizionară, ce trece dincolo de semn și cuvânt, relevând tocmai miezul, adică semnificația acestora, prin puterea de mult dovedită a Cezarei Răducu de a pune în vers goliciunea purelor înțelesuri. E o poezie ce se desfășoară într-un strict plan metafizic, ce descrie fața zilei care și-a lepădat noaptea, adică lumina de dincolo de întuneric.

Cu scuze pentru această interpretare mult prea tehnicizată pentru o poezie care nici măcar nu e scrisă. Ea plutește la o distanță de microni deasupra foii, și n-o poți citi decât trecând ușor cu palma pe deasupra ei.

Sentimentul \"nerămânerii\" printre oameni, ideea aceasta mi-a plăcut cel mai mult. De parcă ai fi un \"om de piatră\", neatins de nimic. A lăsa totul deoparte e renunțarea, \"infuzia cu aromă de cer\", dar mai ales nemișcarea lasă locul mișcării interioare a contemplației, care e drum spre absolut. Și ca orice drum spre absolut e presărat cu mici dezamăgiri ce rămân cu resemnare în urmă.

Al treilea imprimă, într-adevăr, o imagine foarte puternică. Atât cât reușesc eu să văd, împinge cel de-al doilea plan spre limita metaforei. Și parcă văd tabloul și nu știu ce să aleg, apusul sau toamna.

Îmi amintește un excepțional film coreean care trebuie văzut cel puțin o dată în viață, și spre care am fost și eu îndrumat oarecâd: \"Spring, Summer, Fall, Winter and Spring\" (Primăvară, vară, toamnă, iarnă și... primăvară). http://www.youtube.com/watch?v=SKDm2KLACT0

Nu este decât meritul poetei dacă prin poezia ei reușește să transmită stări, chiar și de furie. Acel urlet al neputinței e bine sugerat și se pare că a lovit exact unde trebuie. Nu e puțin lucru.

Ultimul gest de neputință al mamei e sugerat de acea așezare \"pe linoleum\", un gest al risipirii ultimei fărâme de rezistență în fața puterii impasibile și reci a morții. Iar moartea care \"îngenunchează din politețe\" e imaginea de pe retina unui ochi resemnat, ce nu mai poate lupta. Faptul că ține un copil de mână, e înregistrarea aceleași neputințe resemnate, redată printr-o metaforă atât de simplă. În fața puterii morții nu poți decât să-ți ridici pălăria. Amar salut, ultim gest de recunoaștere a propriei limite. De aici moartea-soră în întreaga literatură, ori moartea-soție, descrisă în poezia de față prin gesturile simple, sfârșite, stinse, de la capătul puterilor.

Prin reușita sugestiei, autoarea ne convinge că a fost acolo de față. Cu siguranță a simțit \"mirosul\" ei, al morții, de atâtea ori. Simți cum ea trece, pândind. O adulmeci în preajmă. O vezi lovind, lăsându-i pe cei din jur întinși \"pe linoleum\", sfârșiți. Și ce poți face?

Nu e nicio rușine să recunoști că există o limită a luptei. Dar acesta este, de fapt, exact sensul biruinței: Puterea mea stă în slăbiciunile mele, scria cineva încă de acum 2000 de ani.