Călin Sămărghițan

E interesantă făptura aceasta severă cu sine, care se supune confruntării cu memoria. Iar poezia are toate ingredientele necesare, rețeta rămânând secretă pentru degustarea \"nimănui\". Îmi place incitanta relație dintre sentimentul apartenenței și cel al independenței, apoi dintre frumusețe și insensibilitate și, în sfârșit, dintre iluzie și certitudine.

Există o bucurie a autorului, atunci când mesajul lui este receptat de cititor. Și mai există o spaimă, atunci când te simți deja prea dezvelit în fața acestuia. Citit în străfunduri, așa mă simt, și vulnerabil. Acolo, în grădina din spatele castelului, s-a rostit sentința mea la viață. Aceasta să fie acea ”antielegie”? Nu știu, cititorul știe.

Nu realizam ce-mi sunt personajele și mi-ai spus: ”holograme” ale mele. Acum îmi dau seama că așa au și fost create. Și ai mai numit un lucru despre mine însumi, de care nu eram foarte conștient: anularea acelor ”sentințe” în momentul ”vizitei” respective. De aceea ziceam că mă simt vulnerabil acum.

Fin și galant psiholog, ai văzut și că mi-am rezervat o altă planetă, în caz că ”turnul de fluturi” va cădea. Frumos, blând și atent excurs, am rămas plăcut surprins, onorat și... un pic fericit. Mulțumesc, Rara. Tare m-am bucurat să fiți acolo, prieteni.

Nu mai știu în ce zi a fost întâmplarea din grădina din spatele castelului, dar cineva m-a învățat că s-ar putea să fi fost în toate zilele.

Ironia e-n spațiul acela luuung de până la ”a doua oară”. Tot cu ochi de miel și atunci?

Serafime, asta când ai mai scris-o, frate? Înainte sau după? Ori numai ai trecut în dungă și ea a răsărit dintr-o aplecare-n afară? Poetule total, mai odihnește-te că obosesc silabele alergând!

Corina Papouis este o poetă care explorează relații, o poetă a conexiunilor și a interacțiunii dintre personaje, o fină observatoare a societății în general, din care discerne particularități individuale. Ar fi suficient să ne amintim de seria \"celui fraged\" ori de poeziile \"femeii\" lumii de astăzi.

Conexiunile se traduc în melancolii de moment, visări prelungi ori bruște revolte. Aici se traduc în gesturi de trandafiri, muzică și ciocolată fină, accesorii ale unor alambicate trăiri interioare. Iată cum ea privește spre înlăuntrul ființei prin reflecții elicoidale. E o cusătura fină, o aparentă privire distantă a realității și o ascundere după amănuntele unui banal social cotidian, dar care trădează empatii profunde tocmai prin mici gesturi ori nuanțe discrete.

Poeziile ei le citești în fotoliu, la ceaiul de seară din balansoar.

Poeziile domnului Teodor descriu întotdeauna tensiuni sufletești sfârșind în elegante remize de salon. Chiar dacă \"scrisoarea neterminată\" rămâne în suspans, autorul găsește ca întotdeauna echilibrul ultim. \"Sfârșiturile\" sunt cele care \"egalează distanța\", lumea însăși este un joc în care sfârșești la egalitate, un echilibru destul de stabil în concepția autorului. Oglinda din final are rol revelator: depărtările se reflectă în sine, devin o stare sufletească peste care se întinde poetul spre a lăsa un semn în lumea de dincoace.

Ne-a aruncat o scrisoare prin argintul oglinzii.

Virginia, ești amabilă, cred că eram cam sentimental la ora aia, deși cu bagajele în ușă.

Cred că pe viitor domnul Adrian Firică ar trebui neapărat invitat să participe. Și dacă nu vrea, îl obligăm!!! Îl legăm... de toamnă.

Magnifică toamnă aici la voi, aceeași sensibilitate poetică și fragilitate a rostirii. Admirația mea pentru toți cei implicați, pentru idee și realizare. Sunt foarte onorat să mă număr în rândul acestei minunate companii. Îmi cer totodată scuze, îmi dau seama când scriu prost, din păcate, fiind pe drum, lipsa mea de inspirație și îndepărtare de poezie și-a spus din nou cuvântul.

Fac, așadar o mică rectificare într-o formă cu care sunt mai împăcat:

portocaliul
unui septembrie târziu -
casa bunicii

Felicitări tuturor încă o dată.

Ambiguitatea aceea căzătoare dar mai ales fericirea deplânsă merită întotdeauna câteva pagini de jurnal sau măcar câteva reflecț(/x)ii. Trăirea, umbra, tăcerea devenind personaje, lasă umbre concave. Unde se formează imaginea, e întrebarea care rămâne, și, mai ales, cât de răsturnată?

Aplecată peste sine, ființa îndoită.

Cred că ai dreptate, ar fi bine să păstrez distanța și față de tine. Intervenisem deoarece într-un timp îmi plăcea ce scriai și nu mai lăsasem semn de mult. Îmi cer scuze pentru deranjul provocat. N-o să se mai repete.

A doua strofă, deși încărcată și rigidă, reușește să-și taie drum și să se reverse semantic. Probabil e efectul \"pardoselii de argint\", imagine ciudată și mitică totodată, astfel consonantă cu elementele prezente acolo. E centrul de iradiere al poeziei întregi, restul fiind doar reflexii indirecte, calculate la rece.

Palmele ca \"ferestre dinspre liniile vieții\" mi se pare o imagine izbutită, la fel apa vie a nopții în contrast cu apa moartă a zilei. Cred că se vrea o poezie care să confere senzații coloristice deși culorile propriuzis lipsesc, nu însă și iluziile optice. Poezie cerebrală, foarte atentă la locul unde își are răspândite rădăcinile.

\"Corodat\" e un termen judecat la rece, iar \"părul-candelabru\" cred că eșuează ca forță expresivă.

Sună bine și interesant, dar am ajuns doar până la paragraful doi. Îmi displace lipsa majusculelor. Mi se pare fără motiv și doar un exercițiu extravagant și gratuit. Asta este, sunt un învechit, îmi pare rău. Am mai abandonat și alte proze din pricina asta. Păcat, nu?

Mie îmi pare o poezie foarte cantabilă și aerisită care te îmbie să poposești asupra ei. \"Mă duminic\" e interesant, \"placente de orgă\" e foarte pretențios, dar fără a depăși limita. \"Dunga de tăcere\" mi se pare o expresie deosebită, acolo unde poeticul \"aidoma\" aduce exact armonia necesară. Per ansamblu pare un poet creator de atmosferă, ceea ce e promițător pentru un univers poetic ce merită cercetat mai atent. Cred că sunt prima oară în pagina lui Liviu Ioan Copos, mea culpa, dar am să mai trec cu siguranță.

Aveți și gândul meu bun. Salut apariția volumului și felicit autoarea. Probabil o carte de înseninat ziua. Să fie întru împlinire!

Text scris cu aceeași măiestrie a descrierii și a creării de atmosferă. O imaginație de invidiat naște și naște situații și personaje verosimile, gata să asalteze cititorul.

O nouă povestire ce se anunță interesantă. Rămâne să așteptăm dezlegarea.

Cu ”amintiri” mai vechi decât Ghilgameș, poate ne vom confrunta cu ”noul început” din ”Popol Vuh”?

Copacii foșnesc, apele curg, luna răsare și apune...

Cel ce scrie pe apă știe ce înseamnă efemeritatea. Poate zădărnicia. Dar cel ce citește pe ape, ce adună?

”Brocartul zilei” îmi descrie o atmosferă barocă, ”pragul aurit” o limită inefabilă. ”Metafora scrisă în alb” e o frumoasă licență, iar ”toamna ciobită în colțuri” scoboară direct din poezie. Însă ceea ce e cu adevărat important este atmosfera indusă de aceste câteva artificii stilistice, care descriu o stare a visării acompaniată de o ușoară tristețe. Asta e toamna, îți spui, căci diminețile sunt deja mai târzii și serile mai grăbite. E un timp al dulcii melancolii, e timpul retragerii poetei înspre păturile moi și îmbietoare ale visului.

Unicitatea, izolarea, RARitateA și prețiozitatea ”metaforei definitive” mi-a plăcut foarte mult. Fiind pe cale de dispariție, mă gândesc că ar trebui ocrotită prin lege.

Eu îmi amintesc doar, de străinul acela dintr-o seară târzie... Pe marginea drumului e o piatră, semn că a trecut pe aici.

Frizarea aceea a marginii, împingerea ei, îmi place și mie. De Canare nu știu nimic, dar știu de Zeenlanda. Aveți aici un fel de itinerar. Un perpetuu străin peste tot? Cred că e sentimentul cel mai plăcut și cel mai creator să fii străin în locuri străine. Te poți aștepta la orice.

Finalul mi se pare foarte reușit. Sentimentul aparteneței, ca străin, la această \"lume policromă\" e foarte bine redat de-a lungul poeziei și e bine conturat în final, cu toată \"indiferența\" clamată, pe care o privesc, astfel, foarte îngăduitor.

Îmi vine să-mi aprind pipa când citesc poezia asta. Dar asta înseamnă să mă scufund iar în poezii și să mă culc la 3 dimineața. Și ce-ar fi rău în asta, nu?

Jucăuș imaginar poetic de debut al scrierii și reușit redată tendință de evadare în acel \"șeptic\" relaxant, care te scutește de tormentări prea alambicate. Stare, necesară uneori, de luare a lucrurilor în simplitatea lor frumoasă și de savurare a unui bine meritat sentiment de mulțumire. Privite prin rotocoale aromate de fum, aceste lucruri par suficiente pentru o savuroasă clipă de împăcare cu sine.

De exemplu, azi mi-am cumpărat o lampă de veghe în formă de fluture, cu șase lei, care luminează verde, mă uit la ea, ascult Imogen Heap și viața e minunat de frumoasă. Simplu, nu?

Cred că o să-mi aprind și o pipă. Nu trebuie să-ntreb pe nimeni.

Auzi, nu mi-l trimiți pe prietenul ăla al lui Săndel, că vreau să-mi negocieze o girafă. De-aia cu picioare lungi.

Și trebe să-mi coși un nasture, că mi-a pleznit când am auzit de alea ”două mici”.

Mi-a plăcut această tristețe netristă. ”Urcat în cer”, poetul își contemplă propria tristețe, ca pe o grădină, prin aceasta depășind-o prin înțelegerea sensului ei.

O poezie despre cum să fii, fiind. Despre depășirea sapiențială a angoaselor prin proiecție, viziune și acceptare. Tristețea asumată nu mai e tristețe, e înțelepciune.