Călin Sămărghițan

Am fost onorat de invitația de a participa și acum savurez frumoasele creații ale celor implicați.

Excepțional efort, excelentă idee, reușită realizare. Felicitări pentru toate acestea, dar mai ales pentru puterea de a ne aduce împreună și răbdarea de a aduna de la fiecare rodul inspirației. Mărturisesc că am așteptat cu nerăbdare apariția acestei postări.

Cu greu mă abțin să nu spun mai mult decât că păcat că există și răuvoitori cu obsesii incontrolabile. Nu mă așteptam să se ajungă până aici. Bine că le mai aveai pe acestea și sper să le poți recupera și pe celelalte. Nu te lăsa, e dovada că ai reușit! Ai făcut un lucru inedit și frumos, unic pe acest site. Îți urez idei la fel de inspirate pe mai departe.

Absolut toate sunt lucrări de excepție, tablouri cu povestea personală a fiecăruia, asupra cărora am putea poposi îndelung. Am rămas prins în \"ceața delfinului\", în urechi cu \"oftatul istoriei în somn\" și cu ochii la tânărul blând cu mâinile întinse spre zbor. Treizeci la număr (!!!) mi se perindă ca prin vis, viziuni fantastice, ori melancolice, ape, pietre și culori, sori, păsări, porți ori clădiri spectaculoase, o pătată pânză abstractă, instantanee ale unei fulgurări de gând a ceea ce înseamnă arta de a ne îmbrăca în splendori.

\"Arhipelagul Gulag\" ar trebui să devină una dintre cărțile de căpătâi ale Europei. Soljenițîn este deja un apostol al memoriei.

Opera sa, dar chiar și simpla sa amintire sunt un memento ce-ar trebui să stea pe frontispiciul conștiinței europene. El a scris despre un coșmar trăit pe viu, despre crudul genocid legalizat sub ochii indulgenți ai Europei și ai Americii, despre un iad de care e responsabilă întreaga civilizație umană. Numai prin asumarea acestor atrocități putem obține, eventual, izbăvirea.

Nu știam de Ion Miloș, dar interviul îl arată ca pe un om care, probabil datorită studiilor în Occident, are discernerea de a vedea sufletul românesc și din altă perspectivă decât cea închistată autohtonă, dar să îl vadă și cu frumusețile dar și cu minusurile sale.

Interesant ce spune despre muzica poeziilor lui Eminescu și de felul în care a tradus nu atât de mult cuvântul, cât sufletul poeziei eminesciene pentru mentalitatea nordică. Probabil că e contestată traducerea lui, Virgil Ierunca nu poate fi considerat nici poe departe normativ, iar poezia se poate scrie într-o multitudine de feluri până la urmă.

Foarte bun articol, domnule Ghinea, cu mulțumiri pentru poastarea lui aici.

Poet autentic, prelungit până în măduva oaselor, fratele siliștean se dovedește din nou stăpânul cuvintelor. Remarc în primul și în primul rând dexteritatea cu care jonglează cu ceea ce eu personal aș numi matrici lingvistice. Desigur că este un termen mult prea tehnic pentru armonioasa modulare a limbii, care se petrece în momentul în care Florian Silișteanu își suspendă bagheta peste câmpia vorbelor: \"a curățit gândului a scuturat somnului\" este un soi de dativ genitival, întâlnit și în multe alte scrieri, în întregul volum \"Pământ nicăieri\", deci este o formă pe care o putem numi \"dativul siliștean\". Dar să revenim; alte modulări: \"nu sunt vrednic să merg lui\", \"mi-a fost întrebător Serafim\", \"aprind din candelă\", \"a mers printre nimeni\" și altele. Inserarea acestor modulări în text este atât de naturală, încât emană peste tot aerul specific scrierilor acestui autor, dar nu numai. Pentru cine l-a cunoscut știe că îi emană însăși ființa acestuia. Și aici voiam să ajung: ființa lui Florian Stoian-Silișteanu este poetică în sine. El nu poate fi decât poet și atât.

Nu putem trece pe lângă un alt gen de formule, stilistico-poetice de data aceasta: \"pragul distanței\", ori \"se aprinde gerul\" (un oximoron plin de efect), \"apele sunt clarvăzătoare\", sau \"nucul cel mare al cunoașterii\", ori \"pasul din urmă\" ca să ne limităm doar la acest text. Să-l citești este o desfătare, dar dacă-l și cunoști, realizezi că ai în fața ta nu un poet frate cu hârtia și creionul, ci unul care e plămădit din carnea din care e făcută poesia și cred că atunci când se taie la deget trebuie să vină cu o plasă de fluturi, căci îi vor curge cuvinte ori cu aripi ori imponderabile.

Structural, constructul poetic al lui Florian \"Stilișteanu\", cum l-am mai numit pe el, coboară înspre lem și lexem, acolo are loc \"jocul\" lui, aceste morfeme lexicale care formează \"structura atomică\" a semioticii. Până acolo trebuie să pătrunzi ca să ajungi la originea poesis-ului siliștean. Însă aceasta doar dacă vrei să faci pe chirurgul, căci mult mai desfătător este doar să-i privești de la o oarecare depărtare identitatea sa specifică.

Frate Florian, te rog fă abstracție de ce am spus eu aici și fă-te că n-ai auzit, căci altfel voi fi stânjenit să dau ochii cu tine, dar trebuia să spun odată și eu pe șleau cum văd poezia ta după care ți se pliază pielea ființei.

Domnule Petru Teodor, aș mai adăuga totuși o intervenție cu privire la jocul actorilor. Nu cred că lasă de dorit. Scenele \"reale\" sunt interpretate ireproșabil (cele din spital, pacienți, personal etc), însă intervine un alt tip de joc actoricesc, în momentul poveștii. Acolo toți actorii interpretează într-o altă gamă întrucât intrăm pe tărâmul fanteziei. Gesturile lor sunt uneori, mai ales ale piratului, sunt ușor artificiale, căci însăși povestea inventată de el este artificială, pentru a face rost de acele pastile. Există o excepție însă. Exact, fetița! Ea joacă \"aceeași gamă\", este singura pentru care cele două planuri, real și imaginar, este unul și același, se interpătrund. Aceasta este și miza filmului. Nu am ținut să vă contrazic, dar sunt de părere că interpretarea actorilor este bună și foarte bună.

Și da, filmul este plin de farmec, iar finalul e de excepție, bineînțeles tot prin interpretarea micuței Catinca, o viitoare actriță de care sper să mai auzim.

Dacă s-a spus \"stai\", mi-am spus să stau. Hai să-l citesc și eu o dată pe Vasilievici, mi-am zis. Și mă bucur că am făcut-o. Remarc dintru început folosirea semnului exclamării la imperativ! Dar altfel, e un text destul de haotic, ce pare scris la întâmplare, lipsit de orice noimă ori miză poetică, de un prozaism înfiorător. E drept că e la modă așa ceva, dar nu cred că e o crimă să pronunți și o altă părere.

Discursivitatea e prezentă încă din prima strofă: O propoziție fără sens încearcă să construiască oareșice, \"Din mine nu se vede\" dar nu reușește să închege nimic. Apoi, acolo unde se vor contraste probabil, acestea eșuează lamentabil: \"Fierb [...] pentru a îngheța\" - e jenant; \"mișcarea crește spre nemișcare\" - e o construcție găunoasă; apoi alte truisme asemenea, fără căpătâi, pe care nici nu le mai amintim. Neinteresant.

La un moment dat apare o \"fotografie\" care rupe puțin plictiseala dezvoltată de text până acum. Se vrea un paradox, dar acesta e fals (n-ar trebui să mai insist, dar ca să fie clar, orice fotograf își poate fotografia aparatul în oglindă). Astfel, încercarea dă greș.

După paranteză autorul încearcă un textualism mai coerent. Semnul cu pălăria (unde sau semnul sau pălărie e verde, glumesc desigur) cred că se vrea ceva distinct, inedit coloristic și poate chiar simbolic. Dar gestul se situează departe totuși de ceea ce ar putea fi numit, chiar și cu mare îngăduință, poezie. N-are orizont și nici viziune. Doar ultima strofă reușește să închege ceva, deși \"carnea de praf\" e o invenție destul de neinspirată și lipsită de câmp logic ori speculativ, dacă nu prăfuită de-a binelea. Asemănarea omului cu un cactus prinde ceva contur, se poate spune că are substanță, dar asemănarea țepi/degete nu se susține imagistic, iar translația spre \"alt om\" se dovedește un gest gratuit.

Nu am reușit să aleg nimic din textul de mai sus, când eu chiar speram să găsesc ceva consistent la un autor despre care acum am aflat că e atât de bine văzut și blazonat. Totodată se prea poate să fie greșeala mea, căci propria-mi receptivitate este deschisă spre un cu totul alt tip de poezie. Dar mi-am spus că merită să spun și eu o dată o părere en passant, eu fiind un simplu pion, desigur. Deci nu mă luați în seamă prea tare. Oricum, promit să nu mai deranjez, căci m-am lămurit.

Moga, Zabet, sau cum te-o fi chemând, mă bucur că am în tine un cititor fidel. E mare lucru să știu că sunt citit constant și de cei care își cultivă mereu opoziția împotriva persoanei mele. Știu că nu trebuie să te rog să mai treci, căci mă vei citi cu siguranță și pe mai departe. Mulțumesc așadar anticipat. Multă sănătate, pace și liniște îți doresc.

Mulțumesc Beatrice, am auzit de film, dar încă nu l-am văzut. Intervenția ta mă va grăbi să-l caut.

Subtitlul îmi sugerează un timp al întoarcerii lucrurilor inocente pe partea... cealaltă. Apoi, misterul pe care-l ascunde orice scrisoare nu e pe deplin relevat; \"posesorul luminii din struguri\" încă nu (s-)a turnat (în) paharul de vin. \"Jocul\" se prelungește și poate va arde până la capăt.

\"Două singurătăți [...]/ care nu se mai repetă\" și \"locul uitat la mine în gând\" sunt aidoma unei împletiri Yin și Yang, principii valabile de închidere și deschidere a unei scrisori posibile. Niciodată în cantități egale, dar întotdeauna completându-se reciproc, umplu toate spațiile goale.

Dar pentru a pecetlui cu sigiliu scrisoarea, tot trebuie să te joci puțin cu degetele în flăcări.

E o poezie cu viziune, dar care își întinde rădăcinile într-un subconștient ce se intenționează a fi sondat. Un mic gest încremenit devine foarte grăitor: ezitarea mâinii urmată de sentimentul unei iminente explozii, apoi alunecarea spre atacul subliminal al reclamelor.

Sentimentul acela al imponderabilității corpului deasupra patului, din strofa a doua, e chiar real. Iar cutiuța aruncată \"undeva în mijlocul străzii/ în inima omenirii\" poartă tot efectul de final.

\"cineva - ceva\" cred că merge fără cratimă.

Liviu-Ioan, probabil că n-ar fi omisă fiind de un caracter mai aparte între altele. Mi-o asum, desigur, în totalitate, cu toate inserțiile sale. Mărturisesc că și eu am fost satisfăcut de găsirea rădăcinilor Lunii. Bucuros de popasul tău.

Iarina, da, ai mai sesizat \"departeo\" la mine, îmi amintesc. Interesant ce spui despre \"rostirea albului\", văd că și dumneata ești o căutătoare, mi-ai articulat bine elementele. Mă bucur că te-ai oprit și aici.

Ioana, da, crinul e simbolul purității și al maiestății, chiar al îndurării. E semnul demnității și al așteptării binelui. Apare deseori în iconografia creștină la Arhanghelul Gabriel după cum se știe. Crinul îi ține pe nepoftiți deoparte, este principiul masculin, în heraldica medievală era asociat cu monarhia franceză, astăzi cu cea spaniolă unde este asociat regelui. Dar nu vreau să spun că am avut în vedere toate aceste semnificații în momentul scrierii. În poezie l-am împrumutat pentru aromă, culoare și ca un fel de semn de auto-izolare față de urât.

Mulțumesc mult tuturor pentru intervenții.

Cu mare plăcere am citit acest articol. Cred că doar această conștiință a responsabilității îi poate salva pe români. Problema Brâncuși e bine adusă în discuție, dar nu știu câte urechi o aud. Dar mai e o problemă ce se reduce la aceeași a conștiinței: am trecut acum vreo 3 ani pe fugă, într-un autocar plin de studenți (printre care unii străini) cu căștile în urechi (mai era un personaj principal acolo, cu mari pretenții de om de cultură, dar e mai bine să nu-l amintesc), autocar care n-a avut timp să oprească și le-am spus: \"păi cum puteți trece așa pe lângă Axa Lumii care străbate planeta pe la Târgu Jiu?\"

Parcă practica epistolelor o începuse chiar Sorin Dumitrescu la un moment dat, după \'90 și mai era modelul părintelui Calciu parcă, din S.U.A., în timpul comuniștilor. Deci nu-i târziu, dar nu cred că terenul mai e pregătit.

Bun și necesar interviu, bine adus la vedere. Nu-mi rămâne decât să vă urez succes.

My London Lady, mi-ai zis-o: că polenul lor \"pătează permanent\". Sunt chiar încântat de această nouă valență neașteptată. Cu ceașca de Earl Grey, știu că speculezi punctul meu vulnerabil. De curând am savurat una într-o curte pragheză între trei Saluki.

Of, de n-ar întreba... ce bine că nu-ntreabă!

Revin în privința nearticulării adjectivului \"argintie\". Nu știam precis de ce-mi sună mai bine nearticulat, la ideea ridicată de dl Teodor. Dar, dle Emil, mi-ați adus argumentul de care aveam nevoie. Am să păstrez așa, ca \"subterfugiu imagistic\" cum spuneți, discret, nehotărât și timid, așa cum îi stă bine chipului lunii, care nu posedă încă pe deplin acea calitate \"hotărâtoare\". Mai ales că subiectul rămâne în continuare nehotărât să urce în tren. Iată de ce mă bucură intervențiile dumneavostră pe care le consider de un real folos, chiar și pentru lămurirea mea personală, pentru a înțelege alte viziuni.

Ioana, comentariul tău e pertinent și la obiect, nu înțeleg trimiterea lui după cortină, îmi pare rău de eternul tău exil, dar acesta a devenit deja trăsătură aparte, nu? Se prea poate ca acea culoare a amăgirii să fie argintiul. Ai surprins bine \"centrarea\" poemului pe amăgire, e chiar bună intervenția ta. Păcat că nu a fost înțeleasă de editorul exilant. Problematica pe care o ridici se susține și nu e risipită nici măcar de final, chiar dimpotrivă, este și mai mult ambiguizată. Așa cred acum, în lumina a ceea ce ai remarcat. E un cerc vicios acolo, iarăși spui bine. Mulțumesc.

Domnule Emil, interpretarea dumneavoastră post-romantică aruncă și noi lumini. Îmi place cum ați văzut argintiul lunii și reflexia sa în culoarea trenului. Nu a fost intenționată, abia acum o realizez. Crinilor le-ați găsit locul potrivit. \"Departeo\" e un cuvânt preferat de-al meu.

Vă mulțumesc pentru intervenție și pentru neașteptata stea acordată. Am scris-o cu un sentiment târziu și mă bucur că am găsit atâția cititori, ceea ce mă onorează. Încă aștept cu mare nerăbdare să vă întâlnesc.

Mulțumesc încă o dată tuturor, bucuros că v-a plăcut trenul acesta al meu fără stații.

Exact Rara, mulțumesc. Asta este: e-o horă și-o pălărie aruncată în ochii soarelui.

Chomsky vorbește de \"gramatica regenerativă\", Piaget că nu există o învățare explicită a regulilor gramaticale (am răsfoit câteva din lucrările mele de seminar de cu ani de zile în urmă, nu vă închipuți că țin minte astea!), dar ce mi se pare interesant este că Heidegger spune că omul n-ar fi putut inventa limbajul (dă exemplul infinitivului, verbul complet decontextualizat) și că înainte de a vorbi, omul trebuie să se lase interpelat de către Ființă (trag spuza pe turta mea, după cum se vede). Ce vreau să spun este că legile gramaticale au intervenit după instituirea limbajului (până la urmă logic, nu?). (Tolkien în opinia mea e un caz aparte, dar demn de luat în seamă, el inventează un întreg limbaj și nu numai, căci \"invenția\" lui se întinde până în topos și etos și mai mult, până la crearea unei mitologii a mitologiei înseși.) Deci limba e un organism în continuă schimbare și evoluție (Saussure parcă), iar noi „inventăm” regulile după care ea decurge de la sine. Acest absurd îl frizează Adrian Firică aici. Asta am spus-o privind „nota 2” în speranța păstrării brevetului respectiv, dacă ediția definitivă a DOOM-ului tot n-a apărut încă, așa cum ne asigura dna G. P.-D. Pe mine mă zgârie, dacă îmi dați voie să-mi spun și eu of-ul, noua ortografiere a lui „nici o” și „nici un”. Gata, că deviez.

Apoi, ca notă a „notei 1”, interesant de spus mi se pare faptul că modul de formare a imperativului afirmativ de la \"a fi\" înregistrează singura excepție din limba română la acest capitol (ia forma conjunctivului prezent pers. a II-a, și nu se formează după indicativul prezent pers. a III-a, cum o fac toate celelate verbe din limba română, intră aici și cazul câtorva prescurtări – vreo 3, a duce, a face, și încă una sau două).

Boon, dar să mergem mai departe și să punem întrebarea: cum se construiește conjunctivul prezent? Păi regula zice că din forma de indicativ prezent. Dar verbul „a fi” este neregulat, iar forma de conjunctiv „nu bate” cu prezentul nicicum. Deci, ajungem la problema: de ce se scrie la conjunctiv prezent cu doi i? Întrucât e iarăși excepție, deci iarăși nu avem regulă, răspunsul cel mai corect ar fi „păi de-aia”. E pur și simplu o convenție. De ce? Nimeni nu știe. Așa este. Așa o fi vrut cineva odată și a zis atunci: păi dacă SEAMÃNÃ cu infinitivul, atunci nu face conjunctivul din indicativ prezent, ci din infinitiv. Deci, pentru că \"seamănă\". E până la urmă o convenție impusă de „normatori”, convenție ce se sustrage regulii generale, aceasta fiind exact ceea ce vizează Adrian Firică prin acest articol. Că de-aia!

Dacă aveți alte opinii, sper că se subînțelege că accept orice altă părere, dar să aibă același brevet amintit mai sus de către autorul articolului.

Și mai vreau să adaug, dacă tot avem atâtea excepții la \"a fi\" și vrem să scriem corect: imperativul se scrie ÎNTOTDEAUNA cu semnul exclamării, indiferent că e poezie sau că e bilet din Lună.

Nota 3: da. Eu n-am citit până acum ceva de Adrian Firică și să nu fie interesant.

Dar nu parangheliile astea voiam să le spun. De fapt știi ce voiam? Eu voiam să-ți spun că la \"Nota 4\" îți răspund în particular. La un coniac.

Sunt haiku-uri ce sparg tiparele, dar, bineînțeles, ele se păstrează în limitele acestui gen.

Primul haiku are o puternică amprentă vizuală și îmi pare cel mai sugestiv. Din spatele amândurora răzbate o puternică trăire interioară, tragic-melancolică în primul caz, nevinovat-ignorantă în cel de-al doilea, dar cu efect deplin.

A fost totdată un bun prilej de a străbate câteva din scrierile domnului E. Matzota, o poezie de un expresionism foarte pronunțat. Sper să ne mai întâlnim cu poezia domniei sale. Proza sa SF am amânat-o până după scrierea acestui comentariu.

Eu mă bucur în primul rând pentru autor și reușita lui, dar pe de altă parte este un bun exemplu despre puterea de sugestie pe care o poate avea acest gen de poezie (mai ales prin faptul că ocolește metafora), pentru cei care cred că e ușor să scrii un haiku, sau, mai bine zis, să transmiți o atât de puternică trăire interioară prin doar câteva cuvinte. Prin regulile lui, se pare că haiku-ul rămâne genul poetic prin excelență care reușește să păstreze, în plaja poeziei de azi, admirabila putere a cuvintelor de a conferi cititorului plinul de sens al stărilor sufletești autentice.

În mod absolut, o stea merită și comentariul Cristinei Rusu care depășește orice așteptare și care desfășoară întregul film, confirmat de altfel și de către autor. Foarte mulți astăzi ridiculizează poezia scurtă și foarte scurtă, dar, iată giuvaeruri!

Felicitări, Petru Ioan, odată cu toată admirația mea.

Petru Teodor, aveți perfectă dreptate, ar trebui articulat și \"argintia\", așa cum e \"rara\", dar parcă îmi sună mai bine așa, nearticulat aici. Iar dincolo, din motive de metrică trebuie să las accentele așa cum sunt, chiar dacă \"și-uiți\" e mai anevoie de pronunțat, dar depinde până la urmă de cititor. Mulțumesc pentru observații, o să mă mai gândesc la variantele propuse. Deocamdată așa am auzit-o când a vorbit, dar poate nu se supără dacă intervin. Mai ales la prima observație, cred că se impune.

Maria, da, e apropiată de metrica lui Arghezi, și bineînțeles că e tristă și de toamnă, dar mă bântuia, eu treceam pe-acolo și-atunci a tras de mine s-o scriu. Nu există poeți, există doar poezie; ei sunt doar un fel de paratrăznete cu călimări. Am adăugat un apostrof înainte de \"Ce să urc\", pentru a se marca \"de ce\"-ul.