Bunceanu Victoria - Delia

Răsună tălăngi în susurul apei și apa în cântec alunecă lin… Rămân adormirea și gândul puțin, rămân nemișcarea din inima sapei. Și nu știu când toată suflarea supusă pretinsei cupole cu nume

Când țipă copacul în rostul furtunii văd aripe moarte ce-n păsări se zbat. Înfig în minute tăceri de smaragd răsfrântele ceasuri pe șuierul lunii. Si coama ta blondă ca miezul alunii și-ascute

Pe calu-mi sur cu două coame și patru-aripe prinse-n vânt crescut-a șa de ochi de foame galop de sete de pământ. Crescut-a iarbă pe sub câini lătrând cu verdele-n amiaz’. Stăteam culcat pe

Apă și-atâta largă de suflare pe cercu-nchis al gurii tale cai albi s-adapă și sufli-n jurul gurii mele cu rădăcini de măr cu rod mă scutur tot ca cercu-n cercuri tot mai grele...

tu iubita mea de sânge cercul meu închis de foc de te-nlănțui de mijloc piramida-n mine plânge creanga teilor mă frânge floare de-aur și noroc curba feței de-ți întorc piramida-n mine

Vaier de toamnă. Sângeră roși strugurii în tinda gurii.

în noapte când treci prin pauze reci născute din bufnițe-ascunse-ntre creci când virgula-mi iei în joacă s-ascunzi sub cortul silabelor cu ochi rotunzi