Bratu Ana Larisa

Unde să te întâlnești cu Dumnezeu Altundeva decât Printre dărâmături și dezastre.

Știu frica din nevoile ancestrale Seduse de conștiință pentru sublimare Și acoperite, supuse, în esență bazale Pe cât de temute, pe atât de banale. Știu lupta, o exersez cu sârguință Crezând

Vino dincolo de mine Răbufnirile discrete Dorm adânc, sub riduri fine, Fantezii cu siluete. Şi dansează ca din muzici, Note evadînd în fire, Şi întruchipând fiinţe, Trec în forma lor

Am văzut sfârșituri de lume Și le-am simțit cu tălpi desculțe În liniștea dintre furtuni vi le pot spune. Și le-am păstrat pentru mine și cei Care vor veni după mine În gropa memoriei comune

Imi e foame de somn Dar mi-e frica sa dorm Mii de vise de om Vreau sa pot sa adorm Imi e foame de vis Si sa fiu ce-am promis Sa-mplinesc ce e scris Si sa cred tot ce-am zis Imi e dor sa

Am nevoie de mirajul olarului. Am nevoie să sap într-un lemn. Am nevoie de interiorul farului, Din care-n nopți luminile se cern. Vreau sa incendiez toată pășunea, Și să simt pământul care mă

Cum numai întrebarea, mai stăruie-n oglindă Reverberând silaba, de care să se prindă În glaciarul alb ,de dimineți de soare Când numai întrebarea ,răspunde la-ntrebare. Cum numai timpul rece,

Deseneză-mă copilă! Cu mâna ta nefirească de crenguțe de tei, Cu lumina mea oglindită În strălucirea ochilor tăi. Desenează-mă copilă! Cu găurile sufletului meu Cu apa asta cât un

Câinii s-au întors în lupi flămânzi Înapoi ca-ntr-o cămașă veche Și nestându-i omului pereche Și uitând c-au învățat să fie blânzi. Ochiii lor mai vechi și mai sticloși Vânătaia

Te caut pe-ntuneric și te cer Te-ntrezăresc ca pe fantome surde Și teama negăsirii se ascute Când luna albă se străpunge-n ger. Cu lumânări de suflete aprinse Te bănui și suflarea ți-o

Dezastrele sapă în noi Cu lopeți de îngeri desculți Și ne duc într-un lacom convoi Dintre cei puțini între cei mulți Dezastrele ne destructurează Și ne desfac, și ne refac în loc Ne decojesc

Iată caii alergă peste câmpii parcă zboară din aripi de ferigi din crengi de copaci din lumile în care zaci pentru a nu știu câta oară. Și tu rămâi întors cu spatele în tină ești obosit și

Suntem urma părinților noștrii Călcăm cu talpa moale în noroi Pe-aceleași căi spre lume și spre aștrii Pe care ați călcat cândva și voi. Noi nu venim spunând că suntem totul Noi nu venim