Poezie
Umanitate
1 min lectură·
Mediu
Umanitate
Mi-e foame.
Cresc si ma umflu,
La un moment dat ajung atat de mare,
Incat simt nevoia sa ma sparg,
Sa urlu si sa ma desfac.
Simt cum imi crapa pielea si ma doare cand
Ma desprind.
Simt ca acum sunt in doua locuri
Si peste o vreme sunt in mii de locuri,
Si peste o vreme sunt in milioane de locuri,
Pana la razboi.
Vin Cei Albi, dusmanii nostri,
Monstrii, la razboi.
Si ma mananca de mii de ori,
Dar eu sunt multi si mereu sunt in mii de locuri
Si mai am din mine milioane
Pe care Albii inca
Nu ma stiu.
O, Doamne, ce grea e viata!
Mereu in lupta, as vrea sa pot sa ma odihnesc,
Sa ma odihnesc toti
Sa se termine.
Bip... Bip... Bip... Biiiiiiiiiiiiiiip...
Gata.
\"Asta a fost. Trebuia sa se intample mai demult\".
\"Ca ne mancase sufletul\".
\"Si cat s-a chinuit!\".
\"Nenorocit mai e cancerul!\"
11042003
023.566
0
Imperfectiuni : \"Albii inca nu ma stiu\", \" sa ma odihnesc toti \". S-ar fi acceptat intr-o notatie minutioasa a starilor muribundului, dar nu a iesit asa ceva.