Oracol trist

Vocea ta este sublimă E poezie, formă de artă. Mă ia și face cu mine ce vrea. Nu muncesc, nu gândesc. Când ochiul meu îi atinge lacul Ea se explodează ca un parbriz fără țiplă În miliarde bucățele... Parbriz se face mintea mea Și de fiecare dată vin beat să mă adăp La izvorul vocii tale. Cioburile alea îmi fură ochii sparți În miliardimea de sensuri răznite Prin dimensiuni întunecate Neatinse de pacea binelui. Însă caut disperat, pe undeva simt SENSUL. Degetele bâjbâinde după el se reîntorc Însângerate și umede de TRISTEÞE. Licuricii se estompează Rămân singur și mă recompun Ca să pot veni înapoi. Minunea atracției, distrugerea – vocea ta e viciu. Cristal mare și mat, îl atingi, se sparge, te trage cu el. Trebuie să te refaci cum poți tu mai bine Vocea ta obligă omul la recreere, îl face demiurg. În fond e o capcană, o distrugere, o mină antisuflet. Niciodată nu poți să citești o poezie a ta de două ori. Cea pe care ai citit-o prima dată nu mai e aceeași, s-a spart Aceasta se va sparge cu tine cel de acum Și tu ai să te faci altul din nou. Vocea ta este supremul în poezie. Deși nu e alta, prin faptul că omul Din fața ei e mereu altul e diferită. Se scrie și se recompune singură Este un oracol Fiecare se regăsește dincolo de ea Pe sine. În asta constă genialitatea ta Preoteasă a Infinitului. Dar tu, suflete de om, merită să te zbați mereu Încotoșmănat într-un spirit care te vrea Sclav al lui? Oare tristețea ta De ea, CINE are grijă? Te simți tu mai bine Că oamenii care trec pe la tine Se fac sfinți? Cu ce mângâie asta zbuciumul tău? Cu ce te face asta fericită? Unde este PACEA ta? Prietenă minunată și bună...