Paiul cu bârna

Nu știu ce-mi veni ca într-o seară să mă hotărăsc brusc că trebuie să scot neapărat paiul din ochiul meu pentru a vedea deslușit bârna din ochii altora. Zis și făcut, fără prea multă analiză prealabilă, fără prea multă gândire. După o muncă asiduă, care a necesitat o operație complexă și dureroasă, constând în focalizarea exclusivă a atenției în direcția dorită, după incizia din inimă unde stăteau pitite toate relele latente, după ce mi-am scormonit și tulburat închistatul suflet în interminabile și obositoare interogații interioare, am strigat, satisfăcut, VICTORIE! Acum vedeam limpede, cu un fel de aer de superioritate zeiască, toate beteșugurile și defectele celorlalți. Ba îl vedeam pe unul super egoist, ba altul era ticălos până-n măduva oaselor, ba altul își înșela de 6 ori pe săptămână nevasta, ba altul avea patima beției, ba altul era sluga banului, ba altul era așa și pe dincolo... etc etc. La toți le găseam cel puțin câte un defect. Numai eu eram curat ca lacrima… Nu-mi găseam nici o vină, nici o pată, nici un cusur. Mă credeam, vorba aia, sfințenia întruchipată, ușă de biserică. Și mândru, ca un heruvim, m-am ridicat în slăvi. Știți cum? Ca-n proverbul acela “Laudă-mă gură, că-ți voi da friptură” Așa am făcut, ticălosul de mine. Până când, obosit de atâtea autoelogii am ațipit. Un minut, zece, douăzeci, n-are nici o importanță. Însă când m-am trezit am constatat cu surprindere că totul în jurul meu era cețos, de abia mai deslușeam fețele oamenilor, și în aer mirosea puternic a rășină. Atunci am înțeles totul. Pe nesimțite, în locul minusculului pai din ochi, mi-a crescut o bârnă cât roata carului de mare. Știti voi ce bârnă grea era asta și de unde provenea? Era bârna infatuării, orgoliului nemăsurat și mândriei pe care am afișat-o cu ostentație, lăudându-mă cât de virtuos sunt.