Bogdan Geana

Acelaşi discurs epicizat care lipseşte din poezia româneascã actualã. Pãstreazã şi îmbunãtãțeşte stilul ãsta, dacã vrei sã te impui. Mi-aş dori să cred cã nu vrei pluton.

Sunt absolut impresionat de reusita ta, risc o aroganta: probabil una din cele mai frumoase poezii de anul acesta. Pãrerea mea! Ai o armonie interioara calibratã la micron:
"un sunet mai ciudat, ca un fel de culoare
Să fie portocaliu, să mă îmbrace într-o tonă de portocale"
sau
"Unde este și iepurele nevinovat, unde îmi sunt ierburile și iernile, amestecate cu verile"
Transmiti mesaje clare si noi, cititorii ne trezim inganand: LA 6.45 PRIMA LA DREAPTA la şasepatruzecişicinci pri ma la dreap ta... Asta e vrajã curatã.

Si dincolo de armonia interioara ai umor. Şi cât umor!!! De fapt tu ne vinzi alintul singurãtãții tale, pe fondul unui pastel hibernal, singurătate însă pe care o adori. Pe care o adori si de care te bucuri la maxim. Şi de teamã sã nu ți se ia scoți la înaintare pretextul spleenului.
"Mi-e dor, de un telefon cu clapetă
De mama mi-e dor
De o prietenă
Dar m-au dezamăgit toți."

Îți jur cã îmi vine sã închei: iete fleoşc!

Sã nu te superi, dar daca pe mine de la cãlduricã şi la o orã venerabilã mã transformi într-un tifossi de pe stadion, daca poezia ta mã scoate din zona mea de confort cred cã rolul tãu de ghid hipnotic poate fi deconspirat. Felicitãri!

pe Simfonia 2 de Mahler, cunoscuta si drept Simfonia invierii. Poemul tau mi se infatiseaza ca o placa de circuite integrate in epura, care treptat se activeaza, colorandu-se, scotand fum frumos mirositor si emitand diverse cuvinte. E ceea ce imi place sa spun ca ar fi "suprarealism imblanzit putin". Felicitari!

corectează. Ex. seriile

corectează

și ascultă-i muzica. Și versurile!

tocmai pentru că nu seamănă cu multe de aici. Pentru că această prezentare care pe tine te deranjează mie îmi amintește de Whitman, și de cum s-ar mai putea scrie poezie la noi. Iată mai jos un poem de Whitman, nu poemul meu preferat de la el, însă într-o traducere, îmi permit să spun, fenomenală, a domnului profesor Leon Levițchi. Nimeni nu mai tălmăcea literar în România anilor 70-80 din engleză, precum domnia sa. Dar poate te deranjează gerunziile...

Poeți ai viitorului!
poezie [ ]
Traducere în limba română de Leon Levițchi și Tudor Dorin
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Walt Whitman [Walt_Whitman ]

2009-06-25 | | Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian

Poeți ai viitorului! oratori, cântăreți și creatori ai melodiei,
Nu ziua de azi dreptate-mi va da și nici rostului meu nu-i va sta mărturie,
Ci numai voi ce veți veni pe aceste meleaguri, o nouă, atletică seminție continentală, mai mare decât cele ce-au fost ori mai sunt încă.
Hai, ridicați-vă! Veniți să-mi dați mie dreptate!
Eu nu fac altceva decât, cu-o slovă-două, să prevestesc ce mâine va să fie.
Din umbră, o clipă doar răsar și mă întorc în umbră.
Eu nu sunt decât un om care, trecând fără să se statornicească, își aruncă întâmplător spre voi privirea, apoi întoarce capul,
Lăsându-vă pe voi s-o înțelegeți și s-o deslușiți,
Căci de la voi așteaptă tot ce-i mai de seamă.

pe acest site de limba română o să vi-l refuzăm permanent. Căutați alternativa în engleză.

să îi dăm și ceea ce merită. Puternică, plină de sânge și de revoluție. Îmi amintește de Whitman și de Ginsberg. Prin urmare, sper să mai citesc aceeași zbatere în versurile tale.

într-adevăr, sunt câteva texte vechi (2019) refuzate permanent. Din păcate nu am detalii cu privire la această decizie a colegilor mei din acea perioadă. Pot însă să vă asigur că dacă vor apărea probleme vi le voi comunica.

Ai nivelul 50. Faptul ca tu reclami acum un posibil abuz din partea noastra, dã-mi voie sã îl percep drept o notã de neeleganțã din partea ta. Este a doua abatere a ta într-un termen foarte scurt, prin urmare pot sã îți garantez cã cea de-a treia este şi ultima. Şi e pãcat. E pãcat cã cel puțin pe aceastã spețã te recomanzi drept genul de om care, academic vorbind, te hrãneşti în acelaşi loc în care îți faci şi necesitãțile fiziologice. E pãcat cã îți transformi toaleta în bucãtãrie americanã.

la un curs, chiar de sarbatori, ca sa vezi! Cumva si tu? Ideea fiind ca nu ai inteles nimic.

mă apucă dorul de balade... Și tu tocmai asta ai scris. Mulțumesc. Și felicitări pentru că ai
Nichita Stănescu după o temă de Vasile Voiculescu,

pentru că ai ninsuri
peste-a vorbelor întinsuri
pentru că jalea nu-i a jale
fără-n albul ei cărare.

în ultimele zile am fost mult prea ocupat ca să îmi fac timp și să supervizez ce se mai întâmplă pe aici. Din păcate am descoperit mizeria pe care tocmai am șters-o aparținându-i domnului Lican. Uitați-l! Acum să aud cine e supărat pe mine că mai întăi i-am redus nivelul de la 120? De fapt asta e de domeniul trecutului. Cine e supărat că din acest moment domnul Lican va avea 0 și va intra doar după ce va fi aprobat. Încă o dată scuze!

Din păcate cu numele Marius (contrar politicii noastre PRENUME NUME) nu vei putea publica mai mult de atelier, deși nu scrii rău.

Din păcate nu am timp și nu sunt calificat să îți corectez eu greșelile. Te rog corectează-ți propriul textul și retrimite-l bun de publicat.

Corectează De asemenea în text ai greșeli. reprde

ai putea încheia poemul cu un HAI RAPIDU! :)

E foarte ok, mi-ar fi plăcut însă mai eterică, cu mai puține explicații de genul: dar știi că în el, în care trenul se preschimba, dar nu e. în fapt, este vorba, ori chiar și mai mult, dar știi, e doar... Prea multe inutilități lirice, gramatica e însă perfectă, dar lirismul este faultat consecutiv. Personal aș fi ales o licență, de dragul de a conserva muzicalitatea internă și misterul. În orice caz, toate aceste exerciții sunt întotdeauna bine venite. Și ca să închei cu o glumă „prezidențială”: nu știu dacă e cea mai bună poezie a ta, dar cu siguranță este cel mai bun poem al tău cu căi ferate românești :)

Mersi mult de vorbe, gândim la fel! Despre păreri pe marginea cărților, hai să pornim de la conceptul de fusion, și nu de transgender, pentru că, recunosc, am o problemă cu paternitatea celor doi termeni. Consider că o părere sinceră nu poate exista în absența unei cronici fusion (ieșim din orice concept de gen până la anulare), în care, autorul să aibă libertatea de a alege când e de râs și când e de plâns, pentru a transmite cititorului său codul și nu doar o impresie sau o sugestie concretă. De asemenea, cred că cel mai bun catalizator de lectură este o astfel de cronică, pentru că, fie ea cât ar fi de subiectivă, dacă este scrisă cum trebuie îți va trezi suficientă curiozitate cât să dai buzna și să cumperi cartea. Și totuși nu ăsta a fost scopul meu, când am scris despre cartea Adinei Popescu. :) Fără valoare literară, cartea ei este aproape predestinată să se afle anual în jumătatea de sus a vânzărilor de carte de la noi, iar asta datorită poziției privilegiate de care se bucură, în boxele manualelor de limbă și literatură română pentru clasa a VII-a. Când am scris ceea ce am scris am vrut ca pornind de la acest volum să îi extrag ADN-ul, după propriile mele stringențe, după propriul meu aparat estetic. Dacă am reușit, sunt cu adevărat copleșit.

Pentru că am obosit să citesc elogii plate, locuri comune care pot fi folosite ca pattern la multe alte scriituri de gen, cu care unii și alții se laudă, ba le mai și trec în CV. Ăsta este motivul pentru care eu le refuz, împreună cu participările la concursuri. E garanția mea pentru o bună sănătate mintală, pe câmpiile elizee ale literaturi.

Cred că îți pot da un oarecare răspuns la ultima ta întrebare, și o voi face tot cu argumente cinematografice, simțindu-mă și aici destul de acasă. Eu nu mă plictisesc la un scenariu anamnetic de film, de sondare.sau de introspecție. Mi-au plăcut în egală măsură scenariile la „Locke” filmul și scenariul lui Steven Knight, „Der Himmel über Berlin”, de Wenders, Handke și Reitinger, „Festen”, de Vintenberg și Rukov sau „SieraNevada” sau „Aurora” de Cristi Puiu. Niciunul nu putem spune că face paradă de un subiect cu meandre sau cu suprapuneri ideatice, însă toate sunt caracterizate prin asumare. Autorul e gata să moară pentru a-și susține plictiseala prezentată. Și de aici restul nu poate fi decât capodoperă. Nu însă aceeași este situația dacă te urci pe o sârmă și de la capătul ei strigi: „cam așa aș merge până la jumătate, cam așa până la capăt, acum vă mulțumesc, la revedere!” Și lumea te aplaudă pentru că nu știau că există scări atât de înalte. Deci da, nu găsesc nimic de respectat în cartea Adinei Popescu, nimic de respectat dincolo de marketing și de abilitatea de a o face etern și constant publicabilă, din motive de acceptare în programa școlară.

apreciez și respect foarte mult dilematica ta, căreia ar merita să i se aloce un întreg ciclu care să definească pre-destinarea unor anumite cărți. Dincolo de asta, ceea ce prezinți tu este cu atât mai profund și spațial și pentru că este construit în baza unei estetici semantice pe care o stăpânești cum trebuie. Teoretic, îmi place să savurez înțelesul spuselor tale și să mă mulțumesc să îți răspund că toate întrebările tale sunt retorice. Deși nu este așa. Și am să-ți răspund în termeni practici.

Cartea aceasta a ajuns deja la a treia ediție, hardcover, de o calitate care face invidios tot Poliromul și Humanitasul împreună. Sunt lejerități pe care editura dar și autoarea și le pot permite, datorită mecanicii care o guvernează. Deși nu este neapărat în manual, cartea de debut a Adinei Popescu este literatură recomandată (recomandată spre a fi obligatorie!!!) La anticariate nu o vei găsi, probabil că epuizată fiind va fi reeditată la anul, înainte de începerea școlii. Prin urmare,o spun cu toată franchețea, vorbim aici de o ingenioasă schemă financiară. Acum nu mai rămâne decât să lămurim dacă e doar o găină cu ouă de aur, sau chiar deține valoare literară. Eu, după cum ai înțeles și din ton, înclin să cred că nu are nicio legătură cu literatura. Categoric nici nu și-a propus asta, supraconștientizându-și rolul apotropaic. Adina Popescu relatează sec, de teamă că orice asociere sau intervenție scriitoricească ar putea modifica cursul vieții. Cartea ei aduce mai degrabă cu o pagină de proces verbal, seamănă mai mult cu o dare de seamă, decât cu o invitație de călătorie. La drept vorbind nici nu ar avea cum să te facă să vrei să fii Adinuța, cine ar avea curajul să recunoască că vrea să se identifice cu eroina cărții acesteia? Până la urmă o parte dintre noi suntem și am învățat să fim ipocriți, iar cealaltă parte nu. Problema e că umanitatea și-a făcut un scop în sine să îi pună la stâlpul infamiei pe cei care sunt ieșiți din rând. Pe cei ca Adinuța, răi cu animalele, interesați și profitori cu toți colegii ei. E și asta o tipologie umană, pe care, până la urmă am face bine să o acceptăm. Lipsa de empatie și deficitul emoțional există pe lume (așa cum spui și tu) chiar dacă nu ne place. Însă aceste lucruri nu au nimic cu scriitura frumoasă. Merg într-un jurnal, sunt ideale pentru caracterul documentar... De ce însă ne-am încuraja copiii să citească așa ceva? Asta nu pricep nici eu. Chiar dacă ar fi fost numai pentru valorile morale conținute, și tot nu ar fi existat niciun motiv de a o recomanda. Și atunci ajungem să ne întrebăm dacă am fi putut recomanda altceva în locul ei, pentru școlarii de peste 12 ani. Eu zic că „Băiuțeii” lui Filip și Matei Florian este marele perdant. Asta ca să vorbim în termeni contemporani. Înțeleg și susțin feminismul, însă nu cu orice preț.
P.S:
Sper ca săptămâna viitoare să îți trimit cartea!