Bogdan - Al. Petcu

desi imi displace sa las dovada intelegerii (care cine poate garanta ca e completa?) folosindu-ma de versuri, reiau

"pescarii au adus un pește mare, mitic,
plin de icre scumpe, vorbeam în șoapte despre el,
asta ne dădea impresia că noi vom dura cât pământul
dacă satul nostru a prins un asemenea pește"

pentru a motiva optiunea de a lumina textul. incarcat, resemnat, poem izvorat din fata degetelor. care, totusi, e insotit de un titlu discordant, in opinia mea

care cuprinde experienta umana a lumii scrisa intre majuscula si punct. sincer, racnind si meritand lumina.
e foarte trait si de trait

linistea care vine ca o stare de asediu, metaforele care se instaleaza ca o pace larga in mijlocul discursului si pentru balanta putin-mult care isi gaseste un picior de sprijin in eul constient de ele si de sine

prin metaforele din primele strofe. "inspir/bioxid de mister/din gesturi" - mi se pare o asociere foarte nefericita pentru a arata hierofania misterului sau trecerea misterului de cenzura trascendenta si imprimarea lui ca ceara pe plamanul nostru drept sau stang, ca si cum am fi condamnati la cotidianul asta.
"ascund în pană abis" - se vrea a transmite cam ce barbu vrea prin "nadir latent!", dar nu e la fel de sugestiva metafora.
"miroase greu a dorință
râncedă
pe topoarele
omului " - o imagine puternica si destul de bine construita.
iar titlul spune atat de putin, incat convinge a citi textul prin nonsensul sau

decat celalat cu mult. parerea mea. "să schimbe cineva lumea într-o metaforă." - e cumva profunzime augustiniana care vedea lumea ca pe o carte deschisa, ale carei semne trebuie interpretate. de cine? de cel care primeste duhul si citeste scriptura, spune el. de hermeneut, spun eu. "minele meu adâncit în fântână" - aici se putea altfel. minele meu suna cumva fortat. in rest, e un poem bun, cu metafore line, care nu scad nici, nu cresc textul pana in tarii, ci il mentint la nivelul unei confesiuni calde.
cat despre titlu, personal, l-as schimba.

este un text cu un pronuntat aer de gratuitate, cu ruperi de ritm. ii lipseste multa profunzime spre a fi poem filosofic si, astfel, justificata intrebarea ce priveste sensul, din final. ii lipseste o sinceritate altfel, o sinceritate implicata pentru a ne chema intru experienta pomenita, sa avem macar experienta sublimarii, pe care kant o asocia artei.

o confesiune clasica prin tematica, moderna prin atmosfera marii povesti a lui Dumnezeu, naratiune care s-a sfarsit sau agonizeaza.
marturisesc, a fost nevoie de mai multe treceri prin text pentru a putea sa ma gasesc in mijlocul tacerilor dintre cuvinte. poate din cauza solemnitatii cumva exagerate, exagerare justa si care da consistenta textului. poate e si datorita faptului ca lui Dumnezeu nu i se vorbeste direct, nu e dialogal raportul, ci mai degraba el asculta.
dar, in aceasta ordine de idei, finalul ar putea parea surprinzator. daca textul e grav, solemn, atunci cum ar putea Dumnezeu, in cele din urma, sa se inece? devine prea uman. si-atunci, mi se pare, ca aici vine identificarea cu starea de lucruri de care ajungem constienti prin poem, in sensul ca nu pe Dumnezeu il salvati/salvam, ci fiecare ne salvam constiinta noasta dincolo de firea lucrurilor, constiinta de dincolo de experienta, transcendenta.
in concluzie, nu dormim la pieptului Lui. de asta ne doare si ni se pare, in maniera scepticismului cartezian, cu un optimism totusi neadecvat indoielii lui.dormim la pieptul nostru, dupa ce ne-am salvat de la inec. suntem in lume si cumva deasupra ei, iar ceea ce din noi e deasupra lumii e tinut legat de mundan prin praticularii, intamplari de zi cu zi, vulgare, care ne preocupa prea mult. macar stim ca ne-am putea salva. desi posibilitatea nu inseamna reusita.

e că nu e tocmai un poem. e mai degrabă un stil jurnalistic, care nu cere nicio plasare și chestionare ontologică a celui care citește. mi se pare de-o gratuitate sfâșietoare.
mai mult, țin să menționez că punctul nu e liant între idei. mi se pare că poezia devine inutilă prin formule de genul "ard", care se vor metafore.
în fine, pot fi înjurat, însă e doar o părere care privește poemul dumneavoastră și, totodată, intenționalitatea mea în poezie. slab.

pentru că e vorba de iarna care aduce lupul să dezbrace pâna la os femeia. pentru că scrierea e atât de sinceră și fără de umbre. Și parcă e nevoie de poet acolo sa sprijine femeia și să o reconstruiască, după cum era nevoie de un poet să o scrie (fie poezia, fie femeia, fie să le scrie pe ambele)

sincer nu sunt în stare să justific steluța, dar simt că trebuie să o acord. cel puțin din cauză că e o implicare existențială. parcă te invită într-o experiență care-ți aduce aminte de simpla rostire și cinismul experimentat al bătrâneții. o bătrânețe care e a ta, dacă nu dintr-o altă viață, atunci e bătrânețea, în sens general, ca o structură presupusă de fiecare dintre noi. imi place subiectivismul ăsta puțin cinic, fără să se vadă că ar fi forțat de prea multă muncă, ci el e provocat de exterior.

un poem sincer, izvorât din adâncul împăcării cu sine. e ca o echilibristică pe sforile propriului suflet, după cum inedita metaforă spune:
"să echilibrez sufletul între cei doi plămâni".
vine cu un aer de gratuitate, dar nu în sens peiorativ, ci gratuitatea confesiunii pornite dinăuntru. când toți oamenii trec pe marginile eului liric, neintersectându-l decât în dorința eului de a-și aminti de ei, el stă și își plouă mărunt și liniștit poemul.
titlul îmi pare cumva neinspirat.
e prima mea vizită, dar mi-a plăcut ce am citit.

textul ma duce cu gandul la o atitudine dadaista. fortezi pana la ruperea oricarui sens cuvintele si apoi declari ca iti place sa te plasezi in contra traditiei scrisului pretios (fireste!)
"fiindcă știu
cât nu contează
și cât contează deopotrivă."
sa fie ruperea limbajului o metapoezie? sa fie, dimpotriva, poezia cea mai sincera?
orice ar fi, parerea mea (pur subiectiva) e ca trebuie sa cauti un punct stabil in tot ceea ce scrii si sa faci daca nu un discurs cursiv, atunci coerent. daca nu faci ceva in privinta asta, se pierde mult. sfarsitul poeziei e fin ironic, dar inceputul pare a nu spune nimic.

mi s-ar permite emoticoane as raspunde cu :)) la comentariul in care sunt intrebat daca as "indrazni" sa citesc in fata parintilor asta (bunicii imi sunt toti morti). desigur ca da? cu ce drept trebuie sa suport biserici ostentative cand ceilalti nu suporta ironia literara?

nu inteleg de unde vine polemica asta. am citit textul si mi se pare inventiv. de-a dreptul inventiv, laic, zeflemitor. cu o ironie, impotriva unor opinii, destul de bine dozata.
Cred ca prin lumea scriitorilor de astazi circula un fel de fundamentalism si cenzura de genul Inchizitie. Nu imi aduc aminte cuvintele, dar cica sa existe limite in libertatea de exprimare. Atunci nu exista libertate de exprimare. Sau sa nu fie vorba de cenzura, ci de un curent CLASICIZANT. Ma indoiesc! Sa mi se lase dreptul asta.
cred cu tarie ca problema se rezolva simplu in cuvintele Mariei Folea: "mie mi se pare absolut normal

ca fiecare sa scrie cum are chef, despre ce are chef. cu atat mai mult cand textul e incadrat la personale"
De ce sa nu fie text literar? vi se pare non-literar? are fir epic, personaje etc. nu e nevoie sa ma apuc acum sa iau o carte de teorie literara sa demonstrez ca e text literar. Atunci ce sa fie?
Daca saracul Rushdie ar fi pe mainile unor clasicizanti, nu ar mai putea sa-l pazeasca nici FBI-ul. Or, Rushdie nu ironizeaza? Nu il prezinta pe Mahommed drept fiind "putin" pedofil? De ce conteaza ca pe un personaj literar il cheama Sfanta Ecaterina, care se casatoreste cu un altul Hristos?

arta. chiar e arta poezia asta prin subtilitatea ei. ma gandeam ca e un act sociologic sinuciderea in poezie, pana la concluzie - ea iti spune "ma ai cam gresit cu interpretarea. nu vezi ca persiflez?". imi place la nebunie!

e chiar ultima carte citita si vad cateva trasaturi de-ale lui vian pe aici... o relatare care se vrea precipitata si obiectiva - dicteu al unei constiinte sufocate de idei -, sarcasm si impersonalitate...

hm, m-a facut curios comentariul si am zis sa citesc si eu jurnalul... un text bun, cu cateva mici pretiozitati dar le vei observa singur.

p.s.: cand spun ca le vei observa nu ma refer la corecturi. pentru mine tot ce ramane la un moment dat scris e perfect din cauza ca nu vreau sa suprapun trairi. dar te vei observa critic candva.

(o urma ca fusei si eu pe aici)

imi place atmosfera si cadrul creat: e acel vis al unui copil inocent, insasi remarca
"dintre toți oamenii vii pe care i-am atins
numai palma ta era mai mare".
iar versul "uneori trec ore alteori trec zile fără să prind nimic " ma duce cu gandul la batranul lui Hemingway. Imi place. Felicitari!

ritmul imi pare puțin leneș; probabil rezultat al tuturor transformărilor și fenomenelor ample deoarece "Pielea devine mai albă, mai sărată, nimeni nu vede pe sub haine acest fenomen al înnoirii", decât însăși poetul, poeta, mai exact.

si prezențe mitice.
"am luat cheia să încui în om femeia"
si
"Și-o să vină îngerul să-mblânzească fulgerul".
imi place și sonoritatea argheziană.

despartirea ca premisa a unei boli incurabile; boala ce curge limpede in versurile astea (pe care le consider ca fiind cele mai bune din intreaga poezie - e ceea ce simt eu-)
"demonul gripei a pus stăpînire pe noi
ne-am răcit unul față de altul
eu am făcut chiar pneumonie
nici un antibiotic nu m-a putut vindeca
și zac pe patul de moarte
al iubirii noastre"
ultma strofa rece, indiferenta, plina de ignoranta ma duce oarecum cu gandul la conditia lui Hyperion din finalul "Luceafarului"
"presupunerea că ne vom reîndrăgosti fulgerător
e din romanele siropoase
nu mai citi prostiile alea
le curge siropul din gură ca la bebeluși
sucul sînului mamei pe pieptișor
trage adînc aerul gerat în piept
și înfruntă"
o poezie-crez pentru cei care se despart si se vor desparti...