Poezie
Tradiție
1 min lectură·
Mediu
În miezul nopții de copil
când tot învăț bijuterii,
mai câte despre-o Indie și despre-o logică bizară
mă simt
PAL-Pal-PAL-BA-Ba-BIL;
și nu mă mai simt singură -
că am pe solzi
și murdărită-n dinți
filozofie.
Mă apără.
Și cred că am ceva Brahman, deși chiar nu știu ce înseamnă.
Și trei prieteni mari și morți și dizolvați în mine.
Și încă câțiva înalți, pierduți prin mări și capitale.
Și-o mamă dumnezeu
într-o imensă tragedie
pe care o transcriu mult prea ușor de greu
Ca DNA sau RNA
în energia ce mă scaldă
în prea minuni mirositoare putrezite-n viață
și jur că-mi place faza asta cam ca toate
fazele
de pân-acum și viitoare
fiindcă știu
cât nu contează
și cât contează deopotrivă.
Eu sunt ca un sărut de ceară
ce arde de răcoare
și cam te alarmează,
dragoste.
023012
0
"fiindcă știu
cât nu contează
și cât contează deopotrivă."
sa fie ruperea limbajului o metapoezie? sa fie, dimpotriva, poezia cea mai sincera?
orice ar fi, parerea mea (pur subiectiva) e ca trebuie sa cauti un punct stabil in tot ceea ce scrii si sa faci daca nu un discurs cursiv, atunci coerent. daca nu faci ceva in privinta asta, se pierde mult. sfarsitul poeziei e fin ironic, dar inceputul pare a nu spune nimic.