mai puțin, mai puțin

ceea ce e ridicol e faptul că atît de mult se organizează în jurul a atît de puțin. am simțit dintr-o dată cum după-amiaza își pierde puterea ceva rău se întîmpla în liniște, ca atunci cînd ieși vesel din taxi și habar n-ai că înăuntru ți-au rămas mănușile, sau umbrela, sau femeia găsesc bucurie citind lucruri scrise acum 80 de ani de un bărbat care, atunci cînd le-a scris, era cu 15 ani mai tînăr ca mine. oare nu există vreo altă variantă, vreo viață mai eficientă, în care pentru solidaritate nu e nevoie de atîta distanță? toată ființa noastră urlă un singur lucru: mai puțin, mai puțin. lumea să nu se mai afle de jur-împrejur, ci doar într-o direcție. să nu mai fim mișcați cu atîtea sfori ci cu o singură sfoară. ieși din casă pentru a reduce opțiunile. mașinile merg, apoi se opresc, tu însuți mergi pe stradă și ai intuiția unei suprastructuri, ea însăși într-o suprastructură, soarele e un străin și după-amiaza aceasta rămîne un lucru exterior, în care nu te poți scufunda, ca în marea moartă. cerșetorul căruia i-ai dat un ban și care cînd a auzit zgomotul monedei a tresărit și ți-a strigat fuck you, man! un lucru de care ți-amintești la intervale regulate, ba de Paște, ba de Crăciun, întrebîndu-te, să fi procedat oare greșit în situația respectivă? sau neîntrebîndu-te nimic, dîndu-i absolută dreptate taxiurile se opresc, oamenii așteaptă convinși că foarte curînd, foarte curînd, vor pleca din nou fără să știe că îi despart deja 80 de ani de propria viață, cu solidaritate sau fără. aceleași obsesii care ard cu alți cărbuni.