Boeru Viorica

Nu plec dar nici nu vin când sorb oceanu-n ochi adâncul îl ating și plec să vin.

Când încă în luna de miere, Plecai de-acasă la un curs, Luptându-se cu-a mea muiere, O namilă, zicea ca-i urs.

Păcatul s-a suit în pom Fără picioare, fără scară, Trimis anume pentru om, Cu amăgiri care să doară. Păcatul Evei, acel măr, Ce l-a-nghițit Adam cuminte, I s-a oprit, e adevăr, În gât.

Înc-o seară minunată. Nici nu știu ce să privesc. Asfințitul, nestemată Din miracolul ceresc, Ori decorul din grădina Florilor? O ! Parcă-i vis. Colț de rai ce naște vina Să le rup, dar

Hai, așează-te colea, mai aproape, lângă mine. Sorbind vraja din cafea, vom aluneca pe șine. Eu, cu vorbe pe-nțeles, te-oi porni-n călătorie. Primăvara am ales, când natura reînvie. Vreau,

Zbori, petală argintie, Singuratică și tristă, Crezi că nimenea nu știe C-ai fost albă, c-ai fost ninsă? Te privesc și intru-n mine, Ca-n

Când seara este-nvăluită În întuneric, fără leac, De nu e lună-i cătrănită, Cu plete lungi, pe trup cu frac. De frică și natura tace. Doar cumpăna fără să vrea, Drumeților nu le dă

Mănunchi de gânduri! De ce și cum cu ce și când ași vrea și ce? dacă n-ajung? și ce ar fi dacă n-ar fi! Iar noaptea stă sub căpătâi de frica zilei... mai intâi.. ca nu se stie

Iubirile-s culori nemăsluite, Încondeind în chip, o stare pură, Cu sufletul străin de gol sau ură, Descoprind trăiri nebănuite. Cuprins de patimă, uiți viața dură, Ce dă

În inima ce bate tare, Se zbate dorul iar trezit De amintirea care are Covor, de lacrimă urzit. În sufletul cuprins de teamă, Nădejdea parcă-adormit, Iar visul zămislit mai

Daa, mai pleacă-odată iarnă... Toți sub nea gândim la fel, Nu-i deajuns că de-astă toamnă Ningi? zicea un ghiocel. Auzii și eu prin zvonuri, Că așa mare și rea, N-a mai fost de mult. O,

26 -27 aprilie 1993 spre zorii zilei... Eram la Huși, în cămăruța făcută dormitor pentru mine și Conul Lică. Titi, dormea cu mama în camera ei.. Era încă frig și avea grija

Când gândurile dau năvală De-odat, ciudat de diferite, Încerc să le așez pe-o coală, Pe ici, pe colo, șlefuite. Dar unele nu vor să creadă, În stil, în rimă, în cuvinte, Și foarte greu le

E vesel nebunul când jalea-i mai mare Și urlă când doarme natura și noi. Se luptă cu chipuri ce n-au arătare Și vise își face când calcă-n noroi. Pe drumuri când pleacă, e singur, dar duce Cu

Când zorii-au început să crape Și somnul ți-e mai cu temei, Din visul ce n-ai vrea să-ți scape, Te scoală \" Pupăza din tei.\" Și fi-ndcă tot ți-a fugit somnul, Iei visu-n gând, dar sări

Aruncat la întâmplare, Bietul sâmbure, căzut La doi pași de casa-n care Ocrotit el s-a crezut, Și când razele de soare Cu lumina l-au orbit, N-a avut altă scăpare.. Sub o frunză s-a

O seară în tăcere, cu unde de mister, Un zâmbet care piere la prima tresărire, O rugă fredonată ce urcă înspre cer, Doi plopi ce n-au astâmpăr, sau,

De sus, din cer, picură lacrimi, Iar lacrima stinge durerea Din trupul ce-i supus la patimi, Iar vorba Lui, este tăcerea. Și-ar vrea mulțimea să i-o stingă

Se lasă greu năduful parcă Voit pe-a mea făptură. Sau suflul din lăuntru-ncearcă, Sa fure din măsură. O întrebare mai răzbește Între acestea două, Se zbuciumă răspunsu-n clește. Vai lui !

Când mâna ta a prins ușor, Mâna mea, fără de culoare, Ea, într-o clipă s-a roșit. Credea că moare. Și tremurând, ea s-a retras Din mâna caldă. Acea căldură ce și azi Ași vrea să ardă.

Ce n-aș da să mai fiu eu, Dar sunt frunză dusă-n hău. Aș vrea iar să fiu ființă, Nu fân sec într-o căpiță. Aș vrea iar să văd cu ochii, Nu așa din \"Piatra Dochii\". Când sunt mac, când

Când privesc în întuneric, Gândurile, ca în stâncă, Sapă-n căutare-adâncă, O fărâmă de lumină Și de frică, se închină. Treze și nestăpânite,