Sâmburele

Aruncat la întâmplare,

Bietul sâmbure, căzut

La doi pași de casa-n care

Ocrotit el s-a crezut,

Și când razele de soare

Cu lumina l-au orbit,

N-a avut altă scăpare..

Sub o frunză s-a pitit.

Mai apoi, când toamna tocmai

Frunzele își număra,

Tot în întuneric.. Ce mai!

La mai bine nu spera.

Binele însă venit-a

Când, îu vântul foșnitor,

Fredonând ușor, ursita,

Prezicea un viitor.

Ghemuit sub învelirea

Frunzelor de peste el,

Frământând cu scop gândirea,

Plănui să facă-astfel..

Prefăcându-se că doarme,

Cu un sfredel mic și viu,

Să se-ncumete să sfarme

Învelișul auriu.

Iar când blânda primăvară

Îl va binecuvânta,

La lumină prima oară

Printr-un mugur s-o uita.

Și așa de unul singur,

Trunchi și frunze va avea...

Flori și poame va da sigur,

C-a fost sâmbure sadea.

Comentarii (2)