În a orașului milă
și pe mine m-au zidit.
Inima mea-i de huilă
și mintea mi-e de granit.
Iar pe străzile urbiei
picură acid sulfuric.
În mijlocul nebuniei
eu mă simt un corp teluric.
O metropolă
Când din mâini îți faci stilouri
să-mi trasezi, fragil, conturul -
Șoptește-mi, te rog, ecouri
ca să-ți pot găsi cusurul.
Nu-mi lua trupul, ia-mi răbdarea
și ține-o până se frânge -
Nu din dorința
Azi dimineață am ieșit cu părul ud
din casă, dar nu ți-am zis -
mi-era frică de dojenile tale.
Vezi tu, suflete, între timp
s-a uscat, am devenit,
din nou,
aceeași eu - cea de toate zilele.
A fost,
Din puținele-mi cuvite
Sper, iubite, să-mi vezi darul.
Stau aici și-ți scriu, cuminte,
Versuri - să-mi înec amarul.
Bate viața-n orologiu,
Clipele se pierd în stele
Iar eu scriu acest
Face parte din mine
dar asta nu dovedește nimic :
nu știu dacă e rău sau e bine.
Se simte bizar, și totuși, firesc-
nu-mi place că există
dar dacă-l uit, mă golesc.
Pare urât, dar când îl pui în
Am mereu mâinile reci,
Simt răceala și în suflet
Dar tu cum să mă-nțelegi
Când trăiești doar pentru zâmbet ?
Nu te temi de-a tale sorți :
Joci precum îți cântă astrul.
Lumina-n priviri o
Aș alege mereu
Îmbrățișarea în loc de sărut.
Sărutul e de la zei :
Te arde ca un fulger
În scurta lui sălbăticie.
Mă săruți, mă privești,
E totul așa de scurt, parcă nici nu ești aici,
Deși îmi
Mort îmi este sufletul în acest hazard,
Ucis de lumea crudă și zgomotoasă
Unde am învățat să iubesc fără să ard -
Spune-mi tu, nu-i o antiteză frumoasă ?
Am fost caldă odată, când totul era
Sunt zei peste tot
la metrou, în blocuri...
eu îi alerg cum pot
prin chinuri și prin focuri.
Dintre toți, cel mai puternic
stă pe bancă lângă mine
iar eu, cu gând nemernic
mă rog să-mi fie bine.
Te caut pe jos,
în țarini și pe asfalturi...
Am uitat unde te-am îngropat.
Te caut și pe sus,
printre nori, pe ceruri...
Unde, oare, ai zburat ?
Te strig, te strig
din ce în ce mai tare :
,,Emilia,
AȘ