O mână de-adiere

Stăteam pe gânduri, o tresărire ușoară Mi-am ridicat privirea către coroanele copacilor Și mai departe, sus, spre cer...am găsit! Forma norilor mereu în schimbare mă fascina: Acum era o herghelie de cai înaripați Apoi, mai departe, în zare, un profil de copil gânditor Cu ochi mari,cu zâmbet cald. O strălucire nefirească mi-a furat privirea Și am privit și mai departe: Un chip frumos de bătrân se contura,umpluse cerul! Nu numai chip ci și parte de trup ce-mi arăta cu degetu-a dojană Că nu uit frica, că mă-ntristez,că plâng... Când ceru-i limpede! Când dialogul mut era în toi, un vânt pribeag mi-alungă norul Și, am rămas privind în gol... Chipul bătrânului s-a destrămat dar știu, Știu că El e tot acolo sus! Mereu, mereu mă-ndeamnă: Să fiu senină, să nu plâng, Să fur din fericire și ultima fărâmă Că sunt a Lui și El de drag, m-alină! M-alină cu o mână de abur cald. O mână de-adiere ce-alungă negura din suflet- Și din gând...