bazil rotaru

Am remarcat exprimări care taie respirația în pofida farmecului lor (!) de o redundanță evidentă, tributare, sau nu, unor formulări arhicunoscute: „rațiuni înveșmântate în catifeaua ipocriziei”, „statul la coadă în fața raiului”, „mintea sodomizată de versete hot”, „sacrul otrăvit”, „dumnezeii exorcizați”, „văruite cu var de hematii” și s-ar mai putea continua.
Dar înțeleg atitudinea voită a existenței lor.
Prima strofă curge bine spre final unde discursul scapă de tirania formulărilor cu orice preț, proprie oricărei luări de atitudine împotriva simbolisticii manifeste de pana aici.
Deși, fără noutate, ideea gardianului victimă a propriei victime închide frumos textul.
Si-atât!
Numai bine.
bazil

Începe ca o bârfă de coafor ce-și conturează rând pe rând semnificațiile pentru că memoria este liantul lăuntric iar spațiul este visarea.
Între acestea două exista si o contagiune dar nu în sensul strict al cuvântului, rememorarea și visarea nefiind realități palpabile. Și, în cazul acesta, mai ușor de analizat! Strofa a doua trebuie citată aici integral, cred. Jocuri ale copilăriei duse spre o maturitate nelămurită.
Și, în final, dragostea, cu o ignoranța senină a unui citat biblic.
Toate astea le văd în acest spațiu central-european unde toate sunt posibile și de unde în fiecare sălășluiește cel mai firesc absurd.

mi-a placut textul silvia.
am sa-l recitesc cu placere.
si nu pune la inima!
la cata individualitate au unii, se mai maimutaresc singuri.

ma bucur, ioana ca te-am descoperit.
e foarte bine. doar finalul ma nemultumeste.
dar asta stii si tu!
imi pare rau ca nu te-am remarcat mai de mult.
poti avea voce distincta, sa stii.
numai bine.bazil

Ar fi un poem placut daca nu ai fi asa de morbid.
Sau ar putea imprresiona, daca, asa cum spui in titlu, s-o faci intr-adevar. Ai imaginatie.
numai bine.

Las doar un semn datorita finalului care mi-a placut.
Numai bine.

eu cred ca ai scris la o cafea prima parte. de asta are un aer cam barfitor.
dar la a doua iti iese de-a drptul, si, mie care nu am obiceiul prost si calinescian de a cita copios,
le citez
\"dimineața îmi vine iar cu o poală de mere simirenko
îi zâmbesc primitoare pentru că așa trebuie
dintr-o oglindă abisală
pentru că nu o pot întoarce din drum
pentru că nici o moarte nu își poate anula nașterea
ofer libertate cailor de cretă
și nu îmi mai aflu numele
și nu mă mai simt și nu mai am întrebări
dacă tot e primăvară
și dacă tot exista un departe mai departe decât departe
într-un suflet
unde să îmi crească nervii flori pe unghii\"
mult noroc! bazil

Din motive firesti si ,oarecum, de-a dreptul oneroase, personale si, de aceea greu de explicat, rationale(!) cer retragerea textului, \"Eu si Galeria\" din concurs.
va multumesc!

Un text cu și despre antieroi. Ei sunt cuplul ca reziduu, cuvintele, tăcerea, obsesia indicibilului.
Când încearcă să se mărturisească eul se anonimizează „El/cu vârful picioarelor/șuta spre ea viermii pe care trebuia să-i încaseze/acoperită de un clopot complet viermificată/fără să mai poată întinde un braț sau deschide gura” si lasă voit calea deschisă unei dialectici negative, de risipire.
Strofa a doua începe printr-o perspectivă de ambiguitate ontologică evoluție între fals și adevărat, între imaginarul negru și imaginarul mort:
„Ei
i-a trebuit mult timp să fie concepută
la început s-au ivit dificultăți la plasarea capului
dintr-o eroare de perspectivă
s-a trezit așezat în mijlocul burții
înspăimântător și fără gram de estetică
fason scump din cauza cuțitului care ieșea din pântec
astfel că s-a așezat momentan vertical
spre a da o idee de creștere”
și continua toată strofa a doua după un tipic beckettian deprins din lumea lui „Molloy”.
Aici devenirea și absolutul devin aberante, este cautat și, cine știe, găsit, nimicul, marele nimic.
Această ambiguitate perpetuă are si ciclurile ei bine definite (!) „restul se va produce în aceeași idee până când sentimentele actuale/vor ajunge să aibă o formă destul de inegală
astfel/se vor furniza sentimente par și impar”
La început spații de claustrare, spații de anatomie itinerantă în a doua, legate de confuzie și neputință. Trecutul fragmentat, împins într-un prezent ipotetic, viitorul – un proiect deviat, surpriză stupidă.
Destul cât să te întrebi, din perspectiva cititorului, „dacă paradisul încă mai reprezintă o mare atracție”!

Nu vad nimic ciudat si nici deplasat in textul asta domnule subiect multiplu hose, armando, pablo.
La eventuala intrebare pe care ai vrea sa mi-o pui raspund: DA.
Ar prinde o noua avangarda!

Strigatul tau poate fi al tuturor Ghilgameshilor, Tristanilor, Isoldelor etc.
De aceea nu poate fi nou stigatul in sine.
Noua, ceea ce si intereseaza de fapt, este individualizarea lui, optica prin care sunt privite aceste semne, intrebarile, raspunsurile si toate celelalte traume.
Mai gandeste-te la asta.

O simplitate voit reclamata ca feminina.
Este vorba despre importanta atmosferei, mediului poetic in care te misti.
Copilarie, rememorare, livresc.
Relatia de la unele la altele mi s-a parut una de cauzalitate implicita.
Mi-a placut.

Discursul unui fantanar ce-si revine la un pahar cu apa minerala.
Daca sar peste \"aud cântecul de jale cum imaginează încă orgasme\",\"caravane de cuante în alai\",\"astăzi mi-am îngropat numele/lepadat între oasele unui rug stins\" si alte cateva in plus, ramane o simplitate convingatoare, fara a se mai vedea esfodajul si efortul de-a oferi literatura vizibila de la distanta.

Fantastic final!
am recitit pe sarite ce ai mai scris, dar textul asta m-a facut sa-ti vad poezia alt fel. Asa-i si-n fizica, ce sa-i faci, masa-i o masura a inertiei, si asta m-a caracterizat si pe mine. Dimineata sunt sigur ca o sa fie la reco. El textul

E ca o poveste din care lipsește imaginația. Abia lectura o introduce.
Continui să mergi prin „orașul dinspre nord al îngerilor”, preocupată de particulele tale „mai mici chiar decât punctul pe i din iubire mai mici”, într-un februarie „mai cădea o iarnă și încă zece minute o moarte”.
Complice la evenimente sau protagonistă a lor (prin urmare complice cu sine?) rămâi creditabilă prin finalitatea lor inversă „mă prefăceam mică din ce în ce/ mai mică până când aveam voie din nou să joc prinsa pe cățăratelea/ sau jocul acela cu mărgele de sticlă sau poate altul…”, evenimente cu viață scurtă ca a acelor particule, poate.
Te-am citit cu plăcere.
bazil

Virgil, fără să-ți arogi cel mai înalt grad de luciditate sau autenticitate, cum se întâmplă deseori în acest gen de texte, printre incurabile vanități, aș spune că versetele „Tatălui nostru”, cu tot aerul de rugă și sfințire, nu-s decât metafore bârfeală.
Ai un Dumnezeu care, poate, nu-ți întoarce demonstrațiile împotrivă.
Mulțumesc

Cu atata consum profesionalizat de poezie este posibil ca interesul nostru genetic sa nu mai coincida cu sensurile primare?
\"Nu fac decât să vă amăgească
Trecerea și așa trunchiată\".

nimic!

Nu spui prea multe despre emotia saritului in gol!

E un text placut si sugerez sa scoti \"în calendarele strigătului\" .
Mai veden dupa asta
.