Barus Mihai

Am privit prin umbra sufletului meu pe o lacrimă Și am văzut fericirea, Ascunsă, stinsă, departe de existența mea reală Intactă, prăfuită și deloc uitată. Dumnezeii de duminică trăiesc în

Iubirea Fiecare secundă a vieții Are o lumină aparte, Ce se vede uneori de foarte departe Sau nu se vede deloc. Și atunci când de foarte departe Două suflete zăresc aceeași

Ispășindu-și vina, Răstignit în lanțuri, Omul își pleacă privirea în pământ Urmărindu-și clipele, amintirile, iubirile. Atât cât poate vedea, Atât cât poate simți, Doar lacrimi leneșe Îi

Cu barba albă și mâna obosită Îi e gândul tot la mare Tăcut când stă pe tărm Și trist privește-n zare Pe stancă se-nconjoară valul Și dulcea-i adiere Aduce-n mintea lui Mișcarea pânzelor în

Ziua de ieri te-am închipuit Ca un vis, ca o speranță Desprinsă din cărți necitite Asemeni margaretei Pe care și-o prind în păr copiii Ziua de azi te trăiesc Așa cum te-am

Iubita mea soră, Mi-am adus aminte târziu Când luna îmi zâmbea, De frumusețea vieții mele Când sufletul meu pereche Erai tu, tu și micile noastre bucurii. Pe covoare pestrițe respiram

Lacrima din talpa piciorului tău Iau o lacrimă din talpa piciorului tău Și mi-o fac sicriu, Să-mi fie veșnic mormânt Al meu și al ideilor mele. Și mă jur Lui, Că nu voi lăsa tristețea Să

Către oameni Nu am să înteleg nicicând Al vieții contur, Un circ ieftin si demodat Al micimii umane. Comedii, tragedii, murdării Toate imi sunt agățate, De trupu-mi sfârtecat De

Viața mea e întocmai ca o corabie Care plutește neliniștită-n derivă, Deși galbenă, solidă, cu sfoare groase Ea nu-și găsește țărmul. În pânză-i suflă-n rafale Nori negri, adieri plăcute de

O viață de om Crudă soartă neștiinta Crud destin neîmplinirea De ce ? Păstrează Doamne cu mine Un gînd mai vechi Și fă-te că nu mă vezi Sau dacă poți, Arată-mi calea Spre inima